TRĂIA ODATĂ UN OM sărac care n-avea pe lume decît un singur fiu şi pe nimeni altcineva. Iar avuţie doar un dine şi o pisică. Şi îşi duceau cu toţii viaţa de azi pe mîine.
Într-o seară, săracul îi zise fiului:
– Fiule, eu sînt bătrîn şi bolnav. Nu peste mult am să mor. Vreau să-ţi spun taina mea. Demult, cînd eram tînăr, am săpat în curte un bazin pentru păstrarea apei. Şi dintr-odată lopata a dat de ceva tare. Am săpat şi mai jos şi am găsit un cufăraş de fier. Cufăraşul era încuiat, iar cheia atîrna de lacăt. Am smuls cheia, dar n-am desfăcut lacătul Mă hotărîsem să mai aştept. Mă gîndeam la ziua cînd, poate, va fi cea mai grea din viaţă. Şi iată că mi-a fost dat să trăiesc pînă la bătrîneţe şi să nu mă folosesc de comoară. Acum doresc să ti-o dau ţie.
Şi tatăl cotrobăi sub căpătîi, scoase cheia şi i-o dădu fiului.
– Mîine dimineaţă sapă în curte, la dreapta de bazin, găseşte cufăraşul şi scoate comoara.
Dis-de-dimineaţă, fiul luă lopata, se duse la bazin şi începu să sape. Cîinele şi pisica veniră şi ele şi îi ajutară tînărului, scormonind pămîntul cu labele.
Pînă la urmă tînărul dădu de cufăraş, încercă să-l tragă afară, apucîndu-l de minerul fixat de capac, dar nu izbuti. Parcă avea rădăcini înfipte în pămînt. Atunci vîrî cheia în lacăt şi descuie cufăraşul.
Pe dată capacul cufăraşului se deschise, de-ai fi zis că fusese împins de arcuri şi dinăuntru se ridică un şarpe mare. Dar ridică şi tînărul lopata ca să lovească şarpele. Cîinele şi pisica erau gata să se arunce şi ele asupra şarpelui, ca să-şi apere stăpînul, dar şarpele şuieră :
– Linişte ! Pentru că tu m-ai eliberat din robie, am să te răsplătesc cu dărnicie ! Pe fundul cufăraşului ai să găseşti o pasăre mică de aur. Ia-o, înveleşte-o în şapte straturi de vată şi ascunde-o sub pernă. Cînd vei avea vreo dorinţă, scoate pasărea, aşeaz-o pe palmă şi cere-i tot ce pofteşti. Pasărea va bătea din aripi şi pe dată dorinţa îţi va fi împlinită.
Spunînd aceasta, şarpele se tîrî cu repeziciune şi dispăru. Tînărul se uită pe fundul cufăraşului şi, într-adevăr, găsi acolo pasărea de aur. O luă, o aşeză pe palmă şi grăi :
– Însănătoşeşte-l pe tatăl meu, iar casa noastră cea veche fă-o nouă !
Pasărea bătu din aripi şi străluci orbitor.
Tînărul acoperi repede pasărea cu poala halatului şi fugi spre casă. Pe locul casei celei vechi el văzu una nouă, frumoasă şi luminoasă, iar tatăl era deja aşezat în pridvor, sănătos şi vesel.
Şi iarăşi tinărul îşi puse pasărea pe palmă şi grăi :
– Fă-l pe cîinele meu atît de uite, încît să izbutească să alerge precum vîntul, iar pisicii dă-i o asemenea agerime a vederii încît ea să vadă tot ceea ce e ascuns !
Tinărul intră apoi în casă şi îi porunci pisicii să găsească şi să aducă nişte vată. Cît ai clipi, pisica găsi vata şi o aduse stăpînului. Acesta înveli pasărea în şapte straturi de vată şi o ascunse sub pernă.
– Tu, cîinele meu, aleargă acum şi caută palatul padişahului, îi porunci tănărul.
Şi cît se uită prin casa cea nouă, cîinele se şi întoarse îndeplinind porunca.
Atunci, îi zise tînărul tatălui :
– Încalecă pe cîine şi el te va duce pînă la palatul padişahului. Intri la padişah şi o peţeşti pe prinţesă pentru mine !
– Nu ţi-e bine, fiule ? De ce să te însori cu fata padişahului ? se miră tatăl.
Dar feciorul stărui :
– Eu vreau să mă însor cu prinţesa ! Du-te la padişah şi spune-i : „Fiul meu îţi va da în schimb tot ceea ce tu vei pofti !”
Nimic nu era de făcut, tatăl îneălecă pe cîine şi într-o clipită ajunse la palat.
Iar padişahul avea un astfel de obicei că, oricine venea s-o peţească pe prinţesă era nevoit să ia mătura şi să măture la uşi. Deci luă şi bătrînul mătura.
Pe dată ii dădură de veste padişahului că un sărac, un om oarecare, venise să o peţească pe prinţesă
– Cum ? strigă padişahul. Cum de a avut îndrăzneala ? Pentru această obrăznicie, la ştreang cu el !
Îl prinseră pe bătrîn, iar ei tot striga :
-S puneţi-i padişahului că feciorul meu îi va da pentru fată tot ce va pofti !
Văzînd necazul întîmplat stăpînului, cîinele scoase un urlet şi se grăbi spre fecior.
Iar feciorul scoase pasărea de sub pernă, o desfăcu din vată şi o puse pe palmă, grăind apoi :
– Adu-l numaidecît pe tata acasă !
Pasăre îşi întinse aripile, bătu din ele şi străluci orbitor.
Cînd grăi aruncară ştreangul pe după gîtul bătrînului, ei dispăru dintr-odată şi cît ai clipi era deja acasă.
Vezi, fiule, cum se peţeşte fata padişahului ?
– Nu-ţi fie teamă, tată, te vei duce şi mîine s-o peţeşti, îi zise fiul.
A doua zi slugile padişahului văzură că acelaşi bătrîn sărac mătură la uşile palatului.
– Ardeti-l pe rug, porunci padişahul, cînd îi vestiră că bătrînul venise a doua oară în peţit.
Spuneţi-i padişahului că feciorul meu îi poate da pentru fata lui tot ceea ce va pofti, strigă bătrînul, dar nu fu ascultat, ci numai tîrît spre locul unde urma să se ridice rugul.
Pînă cârară lemnele pentru rug, cîinele se duse fuga acasă să-l vestească pe fecior de nenorocirea ce se putea întîmpla la palat.
Feciorul scoase pasărea, desfăcu vata, o puse pe palmă şi grăi :
– Adu-l pe tata acasă !
Pasărea bătu din aripi şi străluci orbitor.
Gîzii deja îl puseseră pe bătrîn pe rug şi începuseră să pună foc din toate părţile, dar acesta dispăru din-tr-odată şi se trezi la el acasă.
– Nimic bun n-o să iasă din asta, fiule, renunţă la fata padişahului, îl sfătui tatăl.
– Să încercăm şi a treia oară, fu de părere feciorul. Mîine, tata te duci iarăşi în peţit.
Cînd a treia zi îi vestiră padişahului că acelaşi bătrîn mătură la uşile palatului şi doreşte s-o peţească pe prinţesă, padişahul zise cu uimire:
– Dar ce fel de om e. acesta pe care nici moartea nu-l ia? Aduceţi-l la mine !
Închinîndu-se padişahului, bătrînul grăi:
– Feciorul meu doreşte s-o peţeaşcă pe prinţesă, el poate să dea în schimb tot ceea ce vei pofti.
– Ce-ar putea să dea pentru fata mea feciorul unui ţăran obişnuit? strigă padişahul cu dispreţ.
– Stăpîne, îi şopti la ureche un vizir, cere-i ceva ce n-a visat în somn măcar şi atunci n-o să mai aibă îndrăzneala să mai apară pe aici.
Şi padişahul ceru:
– Fie ca feciorul tău să ridice pe rîu o cetate, iar în cetate un palat de aur. Lîngă palat să fie o grădină şi toţi copacii din ea să fie de aur. În mijlocul grădinii trebuie să se afle un bazin de aur curat, iar în el să înoate peştişori de aur. În acest palat să se mute fata mea. Iar mie, feciorul tău să-mi aducă o caravană încărcată cu daruri scumpe.
Bătrînul părăsi palatul şi cîinele îl aduse repede acasă.
– Padişahul s-a învoit să-ţi dea fata, dar atîtea a cerut că nimeni nu Ie-a văzut nici măcar in vis.
Şi el povesti fiului tot ce poftea padişahul.
Seara, tînărul desfăcu pasărea din vată, o aşeză pe palmă şi grăi:
– Ridică pe rîu o cetate, iar în ea un palat de aur. În grădina de lîngă palat fă toţi copacii din aur, iar poamele lor, din rubine şi smaragde. Şi mai fă ca în mijlocul grădinii să se afle un bazin de aur, iar în ei să înoate peştişori de aur. Dimineaţă, ia palatul padişahului, să se găsească o caravană încărcată cu daruri scumpe.
Şi dimineaţa locuitorii acelui oraş se treziră şi ce văzură – în mijlocul rîului se afla o insulă, pe insulă o cetate iar în cetate un palat de aur ca din basme, cu turnuri înalte.
Îl vestiră pe padişah de minunea de afară. Ieşi şi el să se uite la palatul cel minunat, dar la porţi îl întâmpinară fiul şi bătrînul – ei mînaseră caravana cu darurile cele scumpe.
– Dorinţa ta e îndeplinită, îi zise tînărul padişahului. acum trebuie să-mi dai fata de nevastă.
Astfel fu padişahul nevoit să-şi dea fata feciorului
bătrînului.
După nuntă prinţesa şi tînărul începură să locuiască în palatul de aur de pe insula din mijlocul rîului.
Dar un vizir, care dorea să-l însoare pe feciorul său cu prinţesa, ţinea cu tot dinadinsul să-l păgubească pe feciorul bătrînului. El ghicise că cineva îl ajută şi hotărî să facă tot ce era cu putinţă spre a afla taina.
El o cumpără pe o bătrînă slujnică, care era de mulţi ani la prinţesă. Îi zise acesteia :
– Străduieşte-te să afli cine îl ajută pe ginerele padişahului şi am să te răsplătesc cu tot ceea ce vei dori. Iar cînd feciorul meu va ajunge ginere de padisah, el te v face mai mare peste toţi slujitorii de la palat.
Şi bătrîna se strădui din toate puterile să o mulţumească pe printesă şi nu peste mult izbuti să-i cîştige încrederea.
Odată, ca din întîmplare, bătrîna aduse vorba de palatul cel minunat, de grădina splendidă cu copaci de aur si de bazinul de aur cu peştişori tot de aur.
– Spune, de unde are bărbatul tău asemenea minuni? se interesă bătrîna.
– Nici eu nu ştiu, răspunse prinţesa.
– Dar ce fel de nevastă eşti dacă nu ştii nimic de treburile bărbatului! Sau el n-are încredere în tine ? bombăni bătrîna.
Şi vorbele viclenei bătrîne aprinseră curiozitatea prinţesei.
Chiar în aceeaşi zi ea îl întrebă pe bărbat de unde are asemenea bogăţii.
– De ce să ştii? Nu mă întreba niciodată despre ele, îi zise bărbatul.
Prinţesa îşi încruntă sprîncenele. Cînd veni vremea prînzului ea puse pilaf din ceaun într-uri bîid, îl aşeză în faţa bărbatului si se duse şi se aşeză departe de el şi încetă să-i mai vorbească.
Barbatul se supără pe ea pentru încâpâţînarea de care dădea dovadă şi o certă. Atunci, ea izbucni în plîns şi zise :
– Ce fel de bărbat e acela care are taine faţă de nevastă ?
Şi el gîndi : „Desigur, bărbatul nu trebuie să aibă taine faţă de nevastă.” Aşa că se duse la aşternutul său, scoase pasărea de aur învelită în şapte straturi de vată. O desfăcu, o aşeză pe palmă şi grăi:
– Dăruieşte-i nevestei mele o casetă cu mărgele, cu inele şi cu brăţări.
Nu izbuti prinţesa să-şi şteargă lacrimile, că în palma bărbatului pasărea bătu din aripi şi străluci orbitor. Iar într-o clipită se ivi în faţa lor caseta, iar în ea mărgele de mărgăritare şi coral, brăţări de aur cu peruzele, inele cu pietre scumpe.
– Acum eşti mulţumită ? întrebă bărbatul.
Şi cu multă băgare de seamă înveli pasărea în şapte straturi de vată şi o ascunse sub pernă.
In ziua următoare, tînărul îşi chemă prietenii cei mai buni, pisica şi cîinele, şi porniră împreună la vînătoare. Iar prinţesa porunci să fie chemată bătrîna şi i se lăudă acesteia cu pasărea de aur.
După ce ascultă spusele prinţesei, bătrîna zise:
– Înseamnă că toată puterea lui e această pasăre. Iar el însuşi nu e decît un ţăran oarecare şi nu merită dragostea unei fete de padişah. Ar fi mai bine să te măriţi cu feciorul vizirului. Feciorul vizirului nici nu se poate compara cu ţărănoiul tău, el e nobil şi frumos şi de multă vreme te iubeşte.
Şi timp îndelungat îi tot vorbi bătrîna prinţesei despre feciorul vizirului şi, în sfîrsit, îl aduse pe acesta la palatul de aur.
Prinţesei îi plăcu feciorul vizirului. Ea scoase de sub pernă pasărea de aur şi i-o dărui acestuia. El o aşeză pe palmă şi grăi:
– Toată această insulă, cu cetate, cu grădină, cu palatul de aur şi cu tot ce se află în el du-le departe-departe pe alt rîu, la trei ani de mers pînă acolo.
Pasărea bătu din aripi şi străluci orbitor.
Seara, ginerele padişahului se întoarse de la vînătoare. Cînd se uită – nici cetate, nici palat, nici măcar insula de pe rîu nu mai era. Îşi aminti atunci că în ajun îi des- tăinuise secretul său nevestei şi înţelese că cineva a pus mîna pe pasărea cea fermecată.
Atunci îşi vîrî pisica în sîn, se urcă pe câine şi zise:
– Şi acum, hai, grăbeşte-te şi caută cetatea cu palatul de aur !
Şi cîinele alergă ca vîntul.
După cîteva ceasuri de drum tînărul zări cupolele strălucitoare do aur, apoi începu să se vadă şi cetatea din mijlocul rîului.
Se opri la mal împreună cu vieţuitoarele care îl întovărăşeau. Îi grăi pisicii:
– Iar acum, şireato treaba e a ta. Urcă-te pe cîine şi înotaţi la cetate. Tu, pisico, intră in palat. Găseşte sub perna mea pasărea de aur care e învelită in vată, ia-o în dinţi, ascunde-te pe undeva şi aşteaptă pînă vine cîinele să mă ia şi pe mine.
După ce cîinele îl trecu şi pe tînăr, acesta bătu în porţi. Străjile deschiseră şi tînărul îl văzu în curte pe tatăl său.
– În sfîrsit, te-am tot aşteptat! se bucură tatăl. Acum a ajuns feciorul vizirului stăpîn aici, iar prinţesa ii e nevastă. Bătrîna cea rea, care e mai mare peste slujitori, m-a gonit din palat, s-a purtat rău cu mine şi m-a pus să îndeplinesc cele mai grele munci.
Feciorul îşi îmbrăţişă tatăl şi porni să-i istorisească ce i se întîmplase.
Iar pisica, cu pasărea în dinţi, deja se bucura la picioarele tînărului.
– Prietenii mei credincioşi! le grăi tînărul, mîngîind cîinele şi pisica şi ascunzîndu-şi în sîn pasărea. Vă mulţumesc, prieteni, că mi-aţi înapoiat fericirea !
– Într-adevăr, fiule, bine ai făcut cerînd păsării de aur însuşirile neobişnuite pentru cîine şi pisică, că altfel nu ne-am mai fi revăzut niciodată, zise bătrînul tată. Eu doar ţi-am spus de mult să nu te însori cu prinţesă !
Şi tînărul intră în palat, strigă tare ca prinţesa să părăsească neîntârziat acele locuri.
Pe dată ce fata padişahului şi feciorul vizirului împreună cu bătrîna cea vicleană ieşiră prin porţile cetăţii tînărul scoase din sîn pasărea de aur, o aşeză pe palmă şi grăi:
– Du-mi cetatea cu palatul şi cu grădina de pe această insulă în ţinuturile mele.
Pasărea bătu din aripi şi chiar în acea clipită întreaga cetate, cu palatul de aur şi cu grădina, fură mutate în satul îndepărtat, pe locul vechii case a săracului nostru.
Iar fata padişahului cu feciorul vizirului şi cu baba cea rea rămaseră singuri pe insula pustie din mijlocul rîului şi nimeni nu ştie ce s-a mai întîmplat cu ei.
Padişahul a mînat călăreţi care s-o caute pe fată şi pe feciorul vizirului, dar călăreţii nu s-au întors nici pînă azi.
Feciorul săracului, după sfatul tatălui, se însură în curînd cu o fată sărmană din sat. Ea fu o nevastă bună si credincioasă şi amîndoi păstrară cu grijă, sub pernă, pasărea de aur pe care o ţineau în şapte straturi de vată învelită.