A FOST ODATA ca niciodată un şah şi acest şah avea un fecior. Crescu fedorul şi într-o zi şahul îi zise :
– Am să te însor !
– Singur am să-mi găsesc nevastă, răspunse feciorul. N-am nevoie de nevastă aleasă de altcineva.
– Atunci du-te şi te însoară cu aceea care îţi va plăcea, îi zise şahul. Am avuţie destulă cu care să vă înzestrez.
– Dar n-am nevoie de avuţie, îi zise feciorul.
– Cum doreşti !
– Binecuvîntează-mă şi voi pleca !
Şi şahul îi dădu binecuvîntarea şi feciorul porni la drum. Merse ce merse, ajunse într-un oraş, se învârti încoace şi încolo, dar nu-şi găsi nicăieri un adăpost.
Se opri într-un loc şi acolo văzu o bătrînă. Tînărul ii zise:
– Băbuţo, adăposteşte-mă şi pe mine!
– N-am unde, îi răspunse bătrîna.
– Atunci dă-mi ceva de mîncare, se rugă el.
– – N-am nici eu cu ce trăi.
Şi prinţul îi dădu bani, bătrîna se duse.la bazar, cumpără un aşternut, un ceaun, o ceaşca, ceai, grăsime și le aduse acasă. Se înseră. Prinţul întrebă :
– De ce în acest oraş jumătate din oameni plînge iar jumătate rîde ?
– Hei, fiule ! răspunse bătrîna. In acest oraş s-a ivit un balaur care a omorît aproape toţi tinerii.
Și prinţul mai întrebă :
– Dar unde se află acest balaur ?
– Dincolo de oraş e un lac, acolo își are culcuşul. Și mîncarea balaurului, pe zi, e o fată şi un băiat. Astă seară e rîndul fetei şahului şi a feciorului vizirului.
– Băbuţo, ii zise prinţul, mă duc să omor balaurul.
– Nimeni nu-l poate omorî.
– Eu plec!
– Cum crezi, ii zise bătrîna.
Şi la mijlocul nopţii se duse prinţul la lac şi ce văzu-fiica șahului și feciorul vizirului erau legați și așteptau pe mal
Atunci printul zise :
-Hei, prinţesă, nu-ți fie teamă, cu ajutorul cerului am să omor balaurul.
– Vezi-ţi de drum, prinţe, ii spuse fata, că poate să se lvească balaurul şi să te mănînce.
Dar prinţul mai zise :
– Cit eşti de neîncrezătoare ! Fie ca sufletul să ţi se liniştească, numai să ai grijă să reuşeşti!
– Apoi noi stăm aici nu că am fi dorit, ne-au adus cu sila şi ne-au legat, îi spuse prinţesa.
– Poate dă cerul să te scap ! zise el.
– Tu ştii cum e mai bine.
Prinţul o deslegă pe prinţesă şi apoi se aşezară unul lîngă altul.
– Prinde-te de mijlocul meu cît poţi mai strâns, zise prinţul, iar cînd vine balaurul, să nu te mişti.
– Prea bine, răspunse ea.
Trecu o vreme şi din apă se ivi balaurul. Prinţul apucă sabia şi o puse de-a lungul piciorului. Balaurul deschise larg gura şi li înghiţi pe prinţ, pe prinţesă şi pe feciorul vizirului. Şi astfel ei ajunseră în burta balaurului, dar sabia deja îl tăiase în două. Jumătate de balaur căzu spre răsărit, iar cealaltă jumătate spre apus.
Prințul se ridică. Era tot numai sînge. Îşi aruncă veşmintele de pe el şi îmbrăcă altele. Apoi tăie capul balaurului, îl puse în vîrful sabiei şi îl aruncă într-un dud. Din. pielea balaurului tăie o bucată ca să-şi facă teacă pentru cuţit. După aceea o lăsă pe prinţesă să plece.
Şi prințesa ajunse la porţile palatului împărătesc şi începu să bată. Şahul îi zise :
-Nemernico! De ce ai fugit?
-N-am fugit, tată, răspunse prinţesa. Un om a omorît balaurul.
– Nu minţi îi strigă mîniat şahul.
– E aşa cum îţi spun. Un om a omorît balaurul.
– Tată, doar a omorît balaurul.
Şi şahul luă armele şi se aşeză să pîndească balaurul la uşă. Se lumină de ziuă şi tot nu veni. Atunci trimise oameni, poruncindu-le :
– Duceţi-vă, uitaţi-vă, ce s-a făcut cu balaurul. Azi noapte a venit prinţesa şi mi-a spus că cineva l-a omorît.
Oamenii se duseră şi ce văzură – balaurul era întins la pămînt, iar capul, tăiat, atîrna intr-un copac.
Şi îi aduseră şahului vestea :
– Slăvite şah ! Răsplăteşte-ne pentru vestea bună – cineva a omorît balaurul!
Aşa că şahul trimise după crainici şi le porunci :
– Vestiţi să se adune toată suflarea – de la şapte la șaptezeci de ani ! E sărbătoare !
Şi crainicii strigară :
– Adunaţi-vă cu toţii, de la şapte la şaptezeci de ani !
Şahul face sărbătoare !
Oamenii se adunară. În piaţa mare începu veselia şi întrecerile. Atunci şahul grăi :
– Mă bucur pentru voi ! Cineva a omorît balaurul.
Iar oamenii se bucurară nespus.
– Mulţumim cerului că am scăpat de această năpastă! Dar şahul îi mai vesti pe supuşii săi :
– Fie ca acela care a omorît balaurul, să iasă în mijloc ca să i-o dau de nevastă pe prinţesă.
Şi din mulţime păşi un om.
– Eu l-am omorît! zise el.
Dar mai zise şi un altul :
– Ba eu l-am omorît! Atunci şahul se mînie :
– Nu, nu pot îngădui așa ceva. Fie ca cel care, cu adevărat l-a răpus, să-mi dovedească !
Şi acei bărbaţi se duseră, îşi mînjiră săbiile în sîngele balaurului şi se întoarseră.
– Doară noi l-am omorît.
Insă şahul, neîncrezător, mai grăi :
– Nu e cu putinţă. Cel care va izbuti să ridice capul balaurului cu o mînă şi să-l azvîde în dud, acela o va lua de nevastă pe prinţesă.
Şi nimeni n-avu puterea nici măcar să urnească capul balaurului. Dar atunci prinţesa zise :
Tată, omul care a omorît balaurul are o dovadă.
– Ce fel de dovadă? întrebă şahul.
– Omul acela, răspunse printesa, a tăiat din pielea balaurului o bucată ca să-şi coasă teacă pentru cuţit.
– Dar unde a plecat el ?
– S-a dus acasă la bătrînă, răspunse prințesa.
Iar şahul trimise oameni.
– Plecaţi şi vedeţi este cineva acasă la bătrînă, sau
nu?
Oamenii se duseră şi îl găsiră acolo pe prinţ. Ei îi ziseră :
– Prinţe! Şahul ne-a trimis după tine.
El se ridică şi plecă la şah. Cînd ajunse, dădu bineţe.
Îl întrebă şahul :
– Omule, de unde ai venit prin aceste locuri ? Încotro
ţi-e drumul ?
Colind lumea, răspunse prinţul.
Prinţe, îl întrebă şahul, tu ai omorît balaurul ?
Da, Măria Ta !
– De l-ai omorît tu, dovedeşte !
Şi prinţul scoase la lumină acea bucată de piele pe
care o tăiase de la balaur.
– Iată dovada! grăi el.
Atunci şahul spuse în faţa tuturor :
– Prinţe ! Primeşte-o pe fiica mea drept nevastă
Dar în acest oraş prinţul avea un frate de cruce. Aşa
că se duse la acesta şi îi zise :
– Fratele meu, am să sădesc aici o salcie plîngătoare şi am să plec. Numai ce frunzele se vor îngălbeni şi vor începe să cadă, porneşte în căutarea mea, să afli ce mi s-a întîmplat.
Sădi prinţul salcia plîngătoare şi se pregăti de drum.
Și mai zise fratelui de cruce :
– Rămas bun ! Eu plec şi nu cumva să uiţi !
Şi plecă. Undeva, într-o cîmpie, i se făcu foame. Iar acolo era un platan, iar sub platan, un izvor. Se apropie, se aşeză lîngă izvor, bău apă. Apoi se culcă la umbră şi adormi. Cînd se trezi, ce auzi- dintre frunzele platanului răzbăteau glasuri. Cînd se uită, văzu puii păsării Simorgh. Se miră prințul – de ce plîngeau ei? Căzu pe gînduri ce teamă ar putea avea ei? Cînd se uită pe pămînt, dădu cu ochii de un şarpe pe care îl omorî cu o lovitură de sabie. Iar în acel timp pasărea Simorgh era tocmai pe muntele Kaf. Dar pasărea deja auzise plînsetele puilor, luă de acolo o piatră de moară şi se întoarse. Când îşi aţinti privirile în jos, văzu că sub platan se află un om. Se gîndi pasărea – „Uite că mi-am găsit duşmanul căutat ! !n fiecare an mi-a omorît puii. Arunc piatra de moară şi-l omor, însă puii strigară :
– Mamă ! Omul acesta ne-a salvat de la moarte, altfel ne-ar fi omorît şarpele.
Simorgh duse piatra şi o aruncă mai departe, se întoarse şi văzu şarpele mort. Îl întrebă pe prinţ :
– Omule, tu ai omorît şarpele ?
– Da, Simorgh!
– Şi ce ţi-ai dori?
– Îmi caut nevastă, răspunse prinţul, arată-mi unde este ea. Alte dorinţe nu mai am.
– Nevasta ta se află într-o grădină.
– Dar unde este această grădină ?
– Am să-ţi arăt, îi zise Simorgh.
Şi îi mai zise:
– Ia unul din puii mei şi porniți, el îți va da ajutor.
– N-am nevoie de ajutorul lui, se impotrivi prințul.
Dar Simorgh il chemă:
– Vino şi urcă-te pe aripile mele.
Printul se urcă pe aripile păsării Simorgh, pasărea se înălță şi zbură pînă ajunse în grădina lui peri. Atunci pasărea îi zise prinţului:
– Așează-te aici. Peri va ieşi să se plimbe în grădină.
Prințul se așeză pe marginea unui pîrîiaș.
Într-adevăr peri ieși din casă și ce văzu – un tînăr era așezat pe marginea pîrîiașului. Ea se apropie și întreabă:
-Omule, cum de te-ai ivit aici? Pleacă, că va veni divul și te va mînca.
– Dar eu n-am treabă cu divul, răspunse prințul. Am venit să te văd pe tine. Acum, că te-am văzut, divul mă poate şi mînca. Nici o nenorocire nu va fi.
Iar peri îi mai zise :
– Divul e foarte puternic, n-ai cum să-l birui.
– Dar unde a plecat ?
– S-a dus la vînătoare, se întoarce pe dată, răspunse peri.
– Pe ce drum se intoarce ? Întrebă prinţul.
-Pe acesta.
Şi prințul plecă, apoi se aşeză în calea divului.
Iată că divul sosi, simţi miros de om şi urlă:
– Slavă cerului, şi-aşa am ajuns un slăbănog. Mănânc acum omul şi mai capăt puteri.
Prințul îl auzi de aceea ii strigă :
– Hei, div hain! Oricît ai fi de puternic eu tot mă lupt cu tine!
– Îndrăzneşte! Urlă iarăşi divul.
– Tu eşti div, iar eu om, aşa că începe tu, loveşte !
După aceea va fi rîndul meu şi voi lovi şi eu.
– Dacă voi lovi eu, se lăudă divul, ai să te prefaci în pulbere.
– Rămîne de văzut, răspunse prinţul plin de mîndrie.
Aşa se făcu că divul atacă primul, se aruncă asupra prinţului, iar acesta îl apucă de încheietura mîinii şi îi luă ghioaga. Veni rîndul prinţului. Iar acesta îi strigă :
– Div blestemat ! Ţi-a trecut rîndul, aşa că fii gata.
– Omule, dacă tu mi-ai putut ţine piept, cum n-aş putea face şi eu acelaşi lucru ?
Iar prinţul trase sabia din teacă; se aruncă înainte, îl lovi pc div şi îi reteză capul. Apoi apucă leşul de un picior.
îl tîrî şi îl azvîrli hăt departe. Se întoarse mai tîrziu la peri.
– Bravo, prinţe ! îi zise peri.
Şi ea luă o basma, şterse cu ea faţa prinţului şi grăi :
– Vino, prinţe, şi aşează-te aici. După ce se aşeză, prinţul o rugă :
– Fierbe-mi un ceai.
– Ceaiul e gata, răspunse peri.
Şi după ce mai tăifăsuiră bînd ceaşca cu ceai, printul se gindi : „Slavă cerului că mi-am găsit aleasa”. De aceea zise:
– Peri, hai să mergem în ţara tatălui meu.
– Cum crezi de cuviinţă, răspunse peri. Eu am să te însoţesc oriunde te vei îndrepta.
Şi prinţul aruncă şaua pe cal.
– Încalecă şi vom porni, zise el.
Şi plecară spre ţara tatălui. Ajunseră, se opriră sub platan, acolo ridicară cortul şi înnoptară. Dimineaţa luară un pui de la Simorgh, se aşezară pe aripile lui şi porniră mai departe. Aiunseră în cetatea şahului acelei ţări, unde prinţul omorîse balaurul.
Şahul porunci :
– S-a întors prinţul. Aflaţi dacă dorește să rămînă la noi sau dacă se duce în ţara tatălui său.
Dar veni şi prinţesa şi îl întrebă :
– Prinţe, rămîi aici sau te duci în ţara tatălui tău ? Pe mine mă iei de nevastă ?
– Mă duc în ţara mea, răspuns prinţul. Iar de nevastă o voi lua pe peri.
– Ne-ai făcut mult bine, mai zise fata șahului. Spune acum, care îţi este dorinţa ?
– N-am nici o dorinţă, răspunse prinţul.
Auzind, prinţesa se duse la şah şi-i dădu acest răspuns :
– Tată, iată ce-a zis prinţul : „Eu mă duc în țara mea, ce să fac aici ?”
Iar şahul îi făcu daruri bogate şi grăi : .
– Prinţe, bucură-te sănătos de darurile ce ți le-am făcut!
– Slăvite şah ! Răspunse prinţul. Eu n-am nevoie de aceste bogăţii, eu am făcut doar o faptă bună.
– Atunci aceste bogăţii sînt doar un mic dar.
– Prea bine, Slăvite, încuviinţă prinţul.
Astfel prinţul şi peri se urcară pe cai, luară cu ei darurile și împreună porniră spre casă. Aşa ajunseră si în ţara lui. Dar înainte de a-i atinge fruntariile îl vestiriă pe șah:
Mărite şah! S-a întors prinţul !
Unde e feciorul meu ? Întrebă acesta. Aşteaptă la porţi, răspunseră cei întrebaţi.
Iar şahul se riidică, ieşi la porţi, îl conduse în palat şi grăi:
– Slavă cerului că am un fecior destoinic şi care şi-a luat de nevastă o peri vrednică de el.
Şi şahul îi făcu feciorului o nuntă atît de bogată, încît nimeni nu-şi aduce aminte să mai fi fost alta la fel.