Prințul și pasărea Simorgh

A FOST ODATA ca niciodată un şah şi acest şah avea un fecior. Crescu fedorul şi într-o zi şahul îi zise :
– Am să te însor  !
– Singur am  să-mi găsesc nevastă, răspunse feciorul. N-am  nevoie de  nevastă aleasă de  altcineva.
– Atunci  du-te  şi  te însoară  cu aceea care îţi va plăcea, îi  zise şahul. Am avuţie destulă cu care să vă înzestrez.
– Dar n-am nevoie de avuţie, îi zise  feciorul.
– Cum doreşti !
– Binecuvîntează-mă şi voi  pleca  !
Şi  şahul îi dădu  binecuvîntarea  şi feciorul  porni la drum.  Merse ce  merse,  ajunse  într-un  oraş,   se învârti încoace şi  încolo,  dar  nu-şi găsi  nicăieri un adăpost.
Se  opri   într-un loc  şi  acolo  văzu o  bătrînă. Tînărul ii zise:
– Băbuţo, adăposteşte-mă şi  pe mine!
– N-am  unde, îi răspunse bătrîna.
– Atunci dă-mi ceva  de mîncare, se rugă el.
–  – N-am  nici  eu  cu ce trăi.
Şi  prinţul îi  dădu bani,  bătrîna se duse.la bazar, cumpără un  aşternut, un  ceaun, o  ceaşca, ceai,  grăsime și le aduse acasă.  Se  înseră.  Prinţul întrebă :
– De  ce  în  acest  oraş   jumătate din  oameni plînge iar jumătate rîde  ?
– Hei,  fiule ! răspunse bătrîna. In  acest oraş  s-a ivit un  balaur care  a omorît aproape toţi  tinerii.
Și prinţul mai  întrebă :
– Dar  unde se află  acest  balaur ?
– Dincolo de  oraş  e un lac,  acolo își are  culcuşul. Și mîncarea  balaurului,  pe  zi,  e  o  fată  şi  un  băiat.   Astă seară  e rîndul  fetei  şahului şi  a feciorului vizirului.
– Băbuţo,  ii zise  prinţul, mă  duc  să  omor  balaurul.
– Nimeni nu-l  poate omorî.
– Eu  plec!
– Cum  crezi, ii zise bătrîna.
Şi la mijlocul  nopţii  se duse  prinţul la lac şi ce văzu-fiica șahului și feciorul vizirului erau legați și așteptau pe mal
Atunci  printul zise :
-Hei,  prinţesă, nu-ți fie  teamă, cu  ajutorul  cerului am să omor balaurul.
– Vezi-ţi  de  drum,   prinţe,  ii spuse   fata, că poate  să se lvească balaurul şi să te mănînce.
Dar  prinţul mai zise :
– Cit  eşti  de  neîncrezătoare ! Fie  ca  sufletul să ţi se liniştească, numai  să ai grijă să reuşeşti!
– Apoi  noi  stăm  aici  nu  că  am  fi dorit, ne-au  adus cu sila şi ne-au legat, îi spuse  prinţesa.
– Poate dă  cerul  să te scap ! zise el.
– Tu ştii cum e mai  bine.
Prinţul o  deslegă   pe  prinţesă şi  apoi  se  aşezară  unul lîngă  altul.
– Prinde-te de  mijlocul   meu  cît  poţi  mai  strâns, zise prinţul, iar  cînd vine  balaurul, să nu te mişti.
– Prea  bine,  răspunse ea.
Trecu  o vreme  şi din  apă se ivi  balaurul. Prinţul apucă sabia şi  o  puse  de-a  lungul  piciorului. Balaurul  deschise larg  gura  şi li înghiţi pe  prinţ,  pe  prinţesă şi  pe  feciorul vizirului. Şi  astfel ei  ajunseră  în  burta  balaurului, dar sabia  deja  îl tăiase  în două.  Jumătate de  balaur căzu  spre răsărit, iar  cealaltă jumătate spre  apus.
Prințul se  ridică.  Era tot  numai  sînge. Îşi  aruncă veşmintele de pe  el  şi  îmbrăcă  altele.  Apoi  tăie   capul balaurului, îl  puse în  vîrful sabiei   şi  îl  aruncă  într-un dud.   Din.  pielea   balaurului  tăie o  bucată  ca  să-şi facă teacă pentru cuţit.  După  aceea  o lăsă  pe  prinţesă să  plece.
Şi  prințesa  ajunse   la  porţile  palatului  împărătesc şi începu  să bată. Şahul  îi zise :
-Nemernico! De ce ai fugit?
-N-am fugit, tată, răspunse  prinţesa.  Un om a omorît balaurul.
– Nu minţi îi strigă mîniat şahul.
– E aşa  cum  îţi  spun.  Un om a omorît   balaurul.
– Tată, doar  a omorît  balaurul.
Şi  şahul  luă  armele  şi  se  aşeză să  pîndească  balaurul la uşă. Se lumină  de  ziuă  şi  tot  nu  veni.  Atunci   trimise oameni,  poruncindu-le :
– Duceţi-vă, uitaţi-vă,  ce  s-a  făcut  cu  balaurul.  Azi noapte  a  venit  prinţesa şi mi-a  spus  că cineva l-a omorît.
Oamenii se  duseră şi  ce  văzură – balaurul era  întins la pămînt, iar  capul,  tăiat,  atîrna  intr-un copac.
Şi îi aduseră şahului vestea :
– Slăvite  şah  ! Răsplăteşte-ne pentru  vestea  bună – cineva a omorît  balaurul!
Aşa că şahul  trimise după  crainici şi le  porunci :
– Vestiţi să se  adune toată  suflarea – de la şapte la șaptezeci de ani ! E sărbătoare !
Şi crainicii strigară :
– Adunaţi-vă cu toţii,  de la şapte la şaptezeci  de ani !
Şahul  face  sărbătoare !
Oamenii  se  adunară.  În  piaţa mare  începu  veselia  şi întrecerile. Atunci  şahul grăi  :
– Mă bucur  pentru voi ! Cineva a omorît  balaurul.
Iar oamenii se bucurară  nespus.
– Mulţumim cerului  că am scăpat de această năpastă! Dar şahul  îi mai vesti pe supuşii săi :
– Fie ca acela care  a omorît  balaurul, să iasă în mijloc ca să i-o dau  de nevastă pe prinţesă.
Şi din mulţime păşi un om.
– Eu l-am  omorît! zise el.
Dar mai zise şi un altul  :
– Ba eu l-am  omorît! Atunci  şahul  se mînie  :
– Nu,  nu  pot  îngădui așa ceva.  Fie  ca  cel  care,  cu adevărat l-a răpus,  să-mi  dovedească !
Şi  acei  bărbaţi se  duseră, îşi  mînjiră săbiile  în  sîngele balaurului şi se întoarseră.
– Doară noi l-am  omorît.
Insă şahul,  neîncrezător,  mai grăi :
– Nu e cu  putinţă. Cel  care  va  izbuti  să  ridice capul balaurului cu o mînă  şi să-l  azvîde în dud,  acela  o va lua de nevastă pe prinţesă.
Şi  nimeni  n-avu puterea nici  măcar  să  urnească capul balaurului. Dar atunci  prinţesa zise :
Tată,  omul care a omorît  balaurul are  o dovadă.
– Ce fel de dovadă? întrebă şahul.
– Omul acela,   răspunse  printesa,  a  tăiat   din   pielea balaurului o bucată  ca să-şi  coasă teacă  pentru cuţit.
– Dar  unde a plecat  el ?
– S-a dus acasă la  bătrînă, răspunse prințesa.
Iar  şahul  trimise oameni.
– Plecaţi   şi  vedeţi este  cineva   acasă  la  bătrînă, sau
nu?
Oamenii  se duseră şi îl găsiră  acolo pe prinţ. Ei îi ziseră  :
– Prinţe! Şahul ne-a  trimis după  tine.
El se  ridică  şi  plecă  la  şah.  Cînd  ajunse, dădu  bineţe.
Îl întrebă şahul  :
– Omule,  de unde  ai venit  prin  aceste  locuri  ? Încotro
ţi-e  drumul ?
Colind lumea, răspunse prinţul.
Prinţe, îl întrebă şahul,  tu ai omorît  balaurul  ?
Da, Măria  Ta !
– De l-ai  omorît  tu, dovedeşte !
Şi  prinţul scoase  la  lumină  acea   bucată   de  piele   pe
care o tăiase  de la balaur.
– Iată  dovada! grăi  el.
Atunci  şahul  spuse  în faţa  tuturor :
– Prinţe ! Primeşte-o pe fiica  mea drept nevastă
Dar  în  acest  oraş  prinţul avea  un  frate de  cruce.  Aşa
că se duse la acesta  şi îi zise :
– Fratele meu,  am  să  sădesc  aici  o salcie  plîngătoare şi  am  să  plec.  Numai  ce frunzele se  vor  îngălbeni  şi  vor începe să  cadă,  porneşte în  căutarea  mea, să  afli   ce  mi s-a întîmplat.
Sădi  prinţul salcia  plîngătoare şi  se  pregăti de  drum.
Și mai zise fratelui de cruce  :
– Rămas  bun ! Eu plec şi nu cumva să uiţi !
Şi  plecă.  Undeva, într-o  cîmpie,   i  se  făcu  foame.   Iar acolo  era  un  platan, iar  sub  platan, un  izvor.  Se  apropie, se  aşeză  lîngă  izvor,  bău  apă.  Apoi  se  culcă  la  umbră şi adormi. Cînd se trezi,  ce auzi- dintre frunzele platanului răzbăteau glasuri. Cînd  se uită,  văzu  puii  păsării  Simorgh. Se miră prințul – de ce plîngeau ei? Căzu pe gînduri­ ce teamă ar putea avea ei? Cînd se uită  pe pămînt, dădu cu ochii  de  un  şarpe pe care  îl omorî  cu o lovitură de sabie. Iar  în  acel  timp   pasărea   Simorgh era  tocmai  pe  muntele Kaf.  Dar pasărea  deja auzise  plînsetele  puilor,  luă  de acolo o piatră de moară  şi se întoarse. Când îşi aţinti privirile în  jos, văzu  că sub  platan  se află  un om.  Se gîndi  pasărea  – „Uite că  mi-am  găsit  duşmanul căutat ! !n fiecare an  mi-a  omorît   puii.  Arunc  piatra de  moară   şi-l omor, însă puii strigară :
– Mamă ! Omul  acesta  ne-a  salvat de la moarte, altfel ne-ar  fi omorît  şarpele.
Simorgh duse  piatra şi o aruncă mai departe, se întoarse şi văzu şarpele mort.  Îl întrebă pe prinţ  :
– Omule,  tu ai omorît  şarpele ?
– Da, Simorgh!
– Şi ce ţi-ai dori?
– Îmi caut nevastă,  răspunse prinţul, arată-mi unde este ea. Alte dorinţe nu mai am.
– Nevasta  ta se află într-o grădină.
– Dar unde  este această grădină ?
– Am să-ţi arăt, îi zise Simorgh.
Şi îi mai zise:
– Ia  unul din  puii  mei  şi  porniți,  el îți va da ajutor.
– N-am  nevoie  de  ajutorul lui,  se  impotrivi prințul.
Dar Simorgh il chemă:
– Vino şi urcă-te pe aripile mele.
Printul se urcă  pe aripile păsării Simorgh, pasărea se înălță şi zbură  pînă ajunse în  grădina  lui  peri. Atunci pasărea îi zise prinţului:
– Așează-te aici. Peri  va ieşi să se  plimbe în grădină.
Prințul se așeză pe marginea unui pîrîiaș.
Într-adevăr peri ieși din casă și ce văzu – un tînăr era așezat pe marginea pîrîiașului. Ea se apropie și întreabă:
-Omule, cum  de  te-ai ivit aici? Pleacă, că va  veni divul  și te va mînca.
– Dar eu  n-am  treabă  cu divul,  răspunse prințul. Am venit să  te  văd  pe tine.  Acum,  că  te-am văzut, divul  mă poate şi mînca.  Nici o nenorocire nu va fi.
Iar  peri îi mai zise :
– Divul e foarte puternic, n-ai  cum să-l birui.
– Dar unde  a plecat  ?
– S-a  dus  la  vînătoare, se  întoarce pe  dată,  răspunse peri.
– Pe ce drum se intoarce ? Întrebă prinţul.
-Pe acesta.
Şi prințul plecă, apoi se aşeză în calea  divului.
Iată  că divul  sosi, simţi  miros de om şi urlă:
– Slavă  cerului,  şi-aşa  am  ajuns un  slăbănog. Mănânc acum omul şi mai capăt  puteri.
Prințul îl auzi de aceea ii strigă :
– Hei,  div  hain! Oricît ai  fi de  puternic eu  tot  mă lupt  cu tine!
– Îndrăzneşte!  Urlă  iarăşi divul.
– Tu  eşti  div,  iar  eu  om,  aşa  că  începe  tu,  loveşte  !
După  aceea va fi rîndul meu şi voi lovi şi eu.
– Dacă  voi lovi  eu,  se lăudă  divul,  ai să  te  prefaci în pulbere.
– Rămîne  de văzut,  răspunse prinţul plin  de mîndrie.
Aşa  se  făcu că  divul  atacă  primul, se  aruncă asupra prinţului, iar  acesta  îl apucă  de  încheietura mîinii  şi îi luă ghioaga. Veni rîndul prinţului. Iar acesta  îi strigă :
– Div blestemat ! Ţi-a trecut rîndul, aşa că fii gata.
– Omule, dacă  tu  mi-ai  putut ţine piept,  cum n-aş putea face şi eu acelaşi  lucru ?
Iar  prinţul trase sabia  din  teacă;  se aruncă înainte, îl lovi  pc div  şi îi reteză capul.  Apoi  apucă  leşul  de un picior.
îl tîrî  şi  îl azvîrli hăt  departe. Se  întoarse mai  tîrziu  la peri.
– Bravo,  prinţe ! îi zise peri.
Şi  ea luă  o basma,  şterse cu  ea faţa prinţului şi  grăi  :
– Vino, prinţe, şi aşează-te aici. După  ce se aşeză,  prinţul o rugă  :
– Fierbe-mi un ceai.
– Ceaiul  e gata,  răspunse peri.
Şi  după ce mai tăifăsuiră bînd  ceaşca  cu  ceai, printul se gindi  : „Slavă cerului că mi-am găsit  aleasa”. De aceea zise:
– Peri,  hai să mergem în ţara  tatălui meu.
– Cum  crezi  de  cuviinţă, răspunse peri.  Eu  am  să  te însoţesc  oriunde te vei îndrepta.
Şi prinţul aruncă şaua  pe cal.
– Încalecă  şi vom porni,  zise el.
Şi  plecară   spre   ţara   tatălui.  Ajunseră,  se  opriră  sub platan,  acolo  ridicară cortul şi înnoptară. Dimineaţa luară un  pui  de la  Simorgh, se  aşezară pe  aripile lui  şi  porniră mai  departe. Aiunseră în  cetatea şahului acelei ţări, unde prinţul omorîse balaurul.
Şahul porunci :
– S-a   întors  prinţul. Aflaţi  dacă dorește să rămînă la noi sau  dacă  se duce  în ţara tatălui său.
Dar  veni  şi prinţesa şi îl întrebă :
– Prinţe, rămîi aici sau  te  duci  în  ţara tatălui tău  ? Pe mine mă  iei de nevastă ?
– Mă duc  în  ţara mea,  răspuns prinţul. Iar  de  nevastă o voi lua  pe peri.
– Ne-ai făcut mult bine, mai zise  fata șahului. Spune acum, care  îţi este  dorinţa  ?
– N-am nici o dorinţă, răspunse prinţul.
Auzind, prinţesa se duse la şah  şi-i dădu acest răspuns :
– Tată, iată  ce-a  zis prinţul : „Eu  mă  duc în țara mea, ce să fac  aici  ?”
Iar  şahul îi făcu  daruri bogate şi grăi  :  .
– Prinţe,  bucură-te  sănătos de darurile  ce  ți  le-am făcut!
– Slăvite şah ! Răspunse prinţul. Eu  n-am  nevoie de aceste bogăţii, eu  am făcut doar o faptă bună.
– Atunci aceste bogăţii sînt doar  un  mic dar.
– Prea bine,  Slăvite, încuviinţă prinţul.
Astfel prinţul şi peri  se  urcară pe cai, luară cu ei darurile și împreună  porniră  spre  casă. Aşa ajunseră si în ţara lui. Dar înainte de  a-i  atinge fruntariile îl vestiriă  pe șah:
Mărite şah! S-a  întors prinţul !
Unde e feciorul meu ? Întrebă acesta. Aşteaptă la  porţi, răspunseră cei întrebaţi.
Iar  şahul se  riidică,  ieşi  la  porţi, îl conduse în  palat şi grăi:
– Slavă cerului că  am  un  fecior destoinic şi  care  şi-a luat de nevastă o peri  vrednică de el.
Şi şahul îi făcu  feciorului o nuntă atît de  bogată, încît nimeni nu-şi aduce aminte să mai  fi fost alta la fel.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *