TRĂIA ODATA UN PASTOR care păzea turma padişahului şi acest păstor avea o fată neasemuit de frumoasă.
Într-o zi slujitorii padişahului îi ziseră acestuia:
– O altă fată asemeni ei nu-i de găsit pe întregul pămînt.
Aflînd acest lucru, padişahul trimise iute peţitori la păstor.
– Am să mă mărit doar cu omul care va şti o meserie cum se cade. Ce meserie poate să ştie padişahul ? întrebă fata.
– Şi-a pierdut minţile! Eu sînt padişah, stăpînul a tot ce se mişcă şi nu se mişcă în această ţară, stăpînul comorilor şi bogăţiilor! Ce-mi trebuie mie meserie? se mînie padişahul şi nu mai dori să audă ceva despre fata de păstor.
Dar, odată i se întîmplă padişahului s-o vadă pe prea-frumoasa fată si-atît de mult o plăcu, că de atunci numai la ea îi era gîndul. Îşi chemă vizirii şi îi întrebă care dintre meserii e mai bună decît toate.
– În felul ei fiecare meserie e bună, ziseră vizirii, cumpănind preţul feluritelor meserii.
Pînă la urmă hotărîră că cea mai bună rămîne totuşi tesutul covoarelor.
– Găsiţi şi trimiteţi la palat pe cei mai buni ţesători de covoare, porunci padişahul.
Și în scurt timp cel mai bun meşter izbuti să-l înveţe pe padişah ţesutul covoarelor.
În cinci zile reuşea să dea gata un covor.
Padişahului îi plăcea să umble cîteodată, seara, cu straie schimbate, pe străzile oraşului să vadă cum o mai duce poporul său. Asţfel înveşmîntat, într-o seară porni să cutreiere străzile, bazarurile, dar nu descoperi nimic deosebit. Intră într-un han, îi puse în palmă hangiului doi bănuţi şi-i ceru pilaf.
După ce hangiul îi aşeză într-un ungher, plecă să-i aducă mîncarea.
În alt ungher al hanului se aflau însă nişte oameni cu cuţite la brîu. Se certau şi tot timpul îi aruncau padişahului priviri duşmănoase.
Pe padişah îl cuprinse teama din pricina acestor priviri.
„Cine să mă creadă pe mine, aici, că sînt padişah ? Cine să mă apere pe mine aici? se gîndea el. Dimpotrivă, ele mă vor afla că sînt padişahul, pe dată mă vor omorî şi se vor ascunde!”
Hangiul nici nu apucă să-i aducă pilaful că doi tîlhari se şi repeziră la padişah şi, îngrozindu-l cu cuţitele lor ascuţite, îl împinseră în altă încăpere, iar de aici în a treia. Astfel îl tîrîră pînă în cea mai îndepărtată încăpere de unde nici un strigăt n-ar fi răzbătut pînă în stradă. Aici ei îl aruncară la podea, zicînd :
– Îl vom da pe acest sărac călăilor padişahului în locul tovarăşului nostru, zise un tîlhar.
– Nu mă daţi călăilor! se rugă padişahul. Am să vă plătesc bine pentru asta !
Iar pe tîlhari îi bufni rîsul:
– Tu eşti doar sărac, cu ce ai să ne plăteşti?
Atunci padişahul îşi aminti de meseria pe care o ştia de-acuma bine.
Pot să vă aduc bani frumoşi. Ştiu o asemenea meserie din care o să vă îmbogăţiţi toţi.
Ce meserie? întrebară tîlharii, nerăbdători.
– Mă pricep să ţes covoare. Am să vă țes, iar voi veți căpăta pe ele bani mulţi.
Şi tîlharii se sfătuiră şi hotărâră să-i lase ţesătorului viaţa, să-l zăvorească în această încăpere şi să-1 oblige să ţeasă covoare. De se va dovedi că a minţit, atunci să-1 omoare.
În cinci zile padişahul ţesu într-adevăr un covor frumos. Tîlharii îi-vîndură în bazar pe bani mulţi.
Ei însă nu băgaseră de seamă că printre alesătura de flori ţesuse într-un colț al covorului chiar pecetea sa de padişah,
Trecură încă cinci zile. Padişahul ţesu al doilea covor. Era mai strălucitor şi mai frumos decît primul.
– Duceţi acest covor la palatul padişahuiui, le zise ţesătorul tîlharilor. La palat este un meşter renumit care trebuie să preţuiască scump acest covor, mergeţi la el.
Şi tîlharii luară covorul cel nou și-l duseră să-1 vîndă la palatul padişahuiui.
Ajunseră la palat și cerură îngăduința de a arăta covorul padişahuiui însuşi.
Vizirii nu se învoiră să-i lase la padişah. deoarece acesta nu era în palat, dar ei porunciră să fie chemat atunci meşterul care îl învăţase pe padişah meşteşugul țesutului şi să-i arate lui covorul.
Meşterul sosi şi preţui foarte mult covorul. Tîlharii primiră în schimb bani mulţi. Aşa că ei întăriră paza asuprit padişahuiui şi ti porunciră ca zi şi noapte să ţeasă alte şi alte covoare.
Dar trebuie spus că meşterul, minunîndu-se de covor, descoperi desenul cunoscut şi înţelese că e vorba de un lucru făcut de mîinile padişahuiui. Iar cînd în model găsi şi semnul pecetei, el îi chemă pe viziri şi le zise îngrijorat :
După acest covor trebuie căutat padişahul nostru.
Vizirii trimiseră slujitori care să-i găsească pe vînzătorii covorului şi să iscodească unde anume locuiesc.
Oştenii padişahului înconjurară casa şi căutară cu înfrigurare pretutindeni. În încăperea cea mai îndepărtată ei văzură o uşă mică, zăvorită.
Deschizând uşa, oştenii dădură cu ochii de padişahul lor care ţesea la un covor.
Padişahul, eliberat, porunci ca tîlharii să fie prinşi şi aruncaţi în temniţă, iar el se întoarse la palat şi îi chemă pe toţi curtenii, zicîndu-le:
– Vă poruncesc să-i daţi meşterului care m-a învăţat meşteşugul ţesutului cele mai bogate daruri din care să trăiască bine pînă la sfîrșitul zilelor lui. Iar acum duce-ţi-vă la fata păstorului şi spuneţi-i că ea e nu numai frumoasă, dar şi foarte înţeleaptă. Ea a chibzuit drept — fiecare om trebuie să aibă o meserie, care-i va folosi oricînd în viaţă.
Astfel fata păstorului l-a învăţat pe padişah să muncească.