DEMULT, TARE DEMULT, pe cînd oraşul Kioto mai era capitala Japoniei, trăia în acest oraş o broască. Ea nu locuia cine ştie unde, ci lîngă un templu, într-o fântână mică din curte. Se simţea bine acolo: fundul fântânii era moale, lipicios şi umed.
Dar, iată că a venit vara cea călduroasă. Era atît de cald, încât totul în jur secase: bălţile, vâlcelele, pâraiele. Fundul fîntînii se întărise şi crăpase. Nici nu-ţi venea să crezi că e vorba de o fântână,
„Trebuie să mă mut! îşi zise sărmana broască. Dar unde ? Pe aici totul s-a uscat. Ia să mă duc în oraşul Osaka. Se spune că Osaka se află la mare, iar eu n-am văzut niciodată marea. Mă duc să văd cum arată!”
Broasca ieşi din fîntînă şi o luă încet spre oraşul Osaka.
In oraşul Osaka trăia o altă broască. Ea huzurea într-un heleșteu mare şi rotund, îşi vâra capul în nămolul moale sau înota în apa tulbure printre algele unduitoare, iar în zilele însorite se încălzea pe o piatră caldă şi netedă
Dar arşiţa ajunse şi la Osaka. Şi aici secară vâlcelele, pâraiele şi heleşteiele. Secă şi heleşteul rotund, unde trăia broasca. Fundul heleşteului se albise de-a binelea. Broasca trăise toată viaţa în heleşteu şi deodată s-a trezit pe uscat:nici tu apă, nici tu nămol, ci doar praf uscat.
„In Osaka e secetă – îşi zise broasca. Trebuie să mă mut altundeva. Mă voi duce în oraşul Kioto. Se spune că-i capitala Japoniei. Cu prilejul ăsta o să văd palatele şi templele capitalei. Şi broasca o porni ţopăind fără grabă spre Kioto.
S-a-ntâmplat ca amîndouă broaştele să pornească la drum în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, dis-de-dimineaţă. Una ţopăia de la Kioto la Osaka, cealaltă de la Osaka la Kioto.
Broaştele ţopăiau fără grabă: făceau un salt, apoi mai stăteau, încă o săritură şi iar stăteau. Fiindcă plecaseră la drum în acelaşi timp şi fiecare sărea nici mai repede nici mai încet ca cealaltă, ar fi trebuit să se întâlnească la jumătatea drumului.
La jumătatea drumului dintre Osaka şi Kioto se afla însă muntele Tenedzan. Cînd ajunseră la acel munte, broaştele se odihniră puţin şi începură să se caţăre încetişor pe coastă în sus. Urcau, desigur, tare încet, pentru că nu erau obişnuite să umble prin munţi.
Gîfâind şi umflându-se, se căţărau tot mai sus şi mai sus. Încă nu se vedeau una pe alta, fiindcă între ele se afla muntele. În sfîrşit, broaştele ajunseră în vîrf. Aci ele se ciocniră cap în cap.
– Ia te uită! spuse broasca din Kioto.
– Ia te uită! spuse broasca din Osaka.
– Eu sînt broasca din Kioto şi merg la Osaka. Dar tu? întrebă broasca din Kioto.
– Eu sînt broasca din Osaka şi mă duc la Kioto. La noi la Osaka e secetă mare!
– La Osaka e secetă ? La Osaka secetă ? se alarmă broasca din Kioto. Ca la Kioto ? Ca la Kioto?
-Oare şi la Kioto e arşiţă ?
– Desigur! Desigur! La noi la Kioto au secat nu numai bălţile, dar şi fîntânile.
– Înseamnă că n-are rost să mergem mai departe, rosti cu tristeţe broasca din Osaka. Dacă şi la voi e secetă ca şi la noi mai bine să pierim acasă.
Broaştele tăcură, căzînd pe gînduri. E păcat, totuşi, să te întorci de la jumătatea drumului. Se gîndiră ele ce se gîndiră şi hotărîră să se verifice una pe alta. Câte nu vorbesc trecătorii!
– Iată, la ce mă gîndesc, zise broasca din Kioto. Dacă tot am ajuns pe acest munte, o să mă uit de aici spre oraşul Osaka. De pe munte pesemne că se vede marea.
– Bine te-ai gîndit! spuse broasca din Osaka. O să mă uit şi eu de pe piscul muntelui. Doar de aici se pot vedea palatele şi templele oraşului Kioto.
Amîndouă broaştele se ridicară pe lăbuţele dinapoi, îşi lungiră cât putură trupurile lor de broască, deschiseră ochii larg şi începură să privească în depărtare. Priviră ce priviră şi deodată broasca din Kioto se lungi la pămînt şi spuse cu durere:
– Ce-i asta ? Nimic nou, nimic interesant! Exact ca la Kioto. Toţi spun: „Marea, marea!” Dar eu nu văd nici o mare la Osaka.
Şi broasca din Kioto era supărată.
– Ce-i asta ? Ce fel de capitală mai e şi asta ? E exact ca Osaka noastră. Credeam c-o să văd palatele şi templele capitalei. Dar de fapt, acolo nu-i nimic interesant, totul e ca la noi.
– Ei, dacă-i aşa, trebuie să mă întorc la Osaka! zise şi broasca din Osaka. Dacă o să plouă, o să fie şi acasă umezeală. Broaştele îşi luară rămas bun, fiecare se întoarse dincotro venise şi începură să coboare de pe munte. După mai multe sărituri se şi pierdură din ochi una pe alta, pentru că între ele se ridica piscul ascuţit al muntelui.
Aşa s-a terminat totul: broasca din Kioto s-a întors la Kioto, iar cea din Osaka – la Osaka. Şi pînă la sfîrşitul vieţii s-au gîndit că Osaka şi Kioto seamănă ca două picături de apă. Dar nu-i adevărat. Cele două oraşe nu seamănă deloc. Atunci ce s-a întîmplat ?
Broasca din Kioto n-a văzut deloc Osaka, ci Kioto, oraşul natal, iar broasca din Osaka n-a văzut Kioto, ci Osaka. Fiindcă ochii broaştelor sînt pe creştetul capului. Iată de ce, cînd s-au înălţat pe lăbuţele dinapoi şi au ridicat capul, ochii lor priveau în spate. Deci nu se uitau înainte, ci înapoi: fiecare broască se uita acolo de unde venise. Numai că ele nu ştiau acest lucru.
Broasca din Osaka s-a-ntors în heleşteul ei şi plină de supărare le-a spus puilor săi:
– Osaka şi Kioto înseamnă de fapt acelaşi lucru. De aici şi zicala: „Puii de broască tot broaşte sînt”.
Iar broasca din Kioto, întorcîndu-se acasă, la vechiul, ei lac, s-a aruncat în fântână şi le-a spus suratelor:
– Nu există nicăieri nici o mare!
De unde şi zicala: „Broasca din fîntînă nu cunoaşte marea”.