ERA O ZI CALDĂ de primvară. Heisaku porni în munţi să cosească fînul, Soarele ardea plăcut şi leneşului Heisaku îi veni chef să se odihnească şi să-şi încălzească spinarea. Se aşeză pe o buturugă, începu să privească cerul albastru şi să asculte ciripitul vrăbiilor. Ascultă el ce ascultă şi uita cu totul de treabă. Cînd se sătura de atîta şedere, scoase din buzunar zarurile şi începu să se joace. Zarurile cădeau pe o lespede de piatră mare şi netedă, care se afla lîngă buturugă. Heisaku spunea întruna:
Zaruri, zaruri !
Aşezaţi-vă zaruri,
Albe zaruri !
Deodată, din spate, dintr-un pin înalt, se auzi o voce subţirică :
– Heisaku, ce faci aici ?
Heisaku se sperie. Se uită înapoi şi, înaintea sa, pe-o creangă de pin, văzu pe dracul cel năsos, Tengu, pe adevăratul Tengu, aşa cum apărea el în desene: cu nasul lung, mai lung decît capul, ţinînd în mînă un evantai.
Heisaku căzu în genunchi, începu să tremure şi să plîngă.
– Fie-ţi milă Tengu, nu mă omorî!
– Nu-ţi fie teamă, îi spuse Tengu cu blîndeţe. N-am de gînd să te ucid. Vreau să ştiu numai ce arunci tu acolo şi de ce bolboroseşti asemenea vorbe ? Ce ai în mînă?
– Astea? Sînt zaruri. Uite vezi, aşa cum s-au potrivit acum fac un punct; aşa, fac două, dar pot să se nimerească şi trei, şi patru, şi chiar şase. La zaruri se pot cîştiga mulţi bani.
Tengu nu înţelegea nimic, dar îşi zise totuşi că povestea cu zarurile este o treabă amuzantă. Ar fi vrut să aibă şi el aşa ceva.
– Heisaku, dă-mi mie zarurile tale.
Dar Hoisaku nu se învoi.
– Cum să-ţi dau zarurile? E ca şi cum ţi-aş da capul.
Năsosul Tengu dori şi mai mult să obţină zarurile.
– Doar nu ţi le-am cerut de pomană ! în schimbul lor iţi voi da ceva care-ţi va plăcea foarte mult, îi spuse el cît se poate de mieros.
– Ce-mi dai ?
– Iată ce!
Şi Tengu îi arătă evantaiul pe care-l ţinea în mînă.
– Numai atît? Ce să fac eu cu un evantai vechi şi ferfeniţit?
– Cum? Tu nu ştii ce putere are evantaiul lui Tengu? îţi explic îndată. Dacă ciocăneşti în partea cu desene a evantaiului şi vei spune de trei ori: „Nasule, lungeşte-te ! Nasule lungeşte-te !, Nasule lungeşte-te!” atunci vîrful nasului, al tău sau al cui vei dori tu, o să se lungească. Dacă vrei ca nasul să crească şi mai mult, ciocăneşti mai tare. Dacă doreşti ca nasul să crească mai încet, baţi mai încet. Cînd vrei ca nasul să se scurteze, poţi s-o faci şi pe asta: trebuie doar să ciocăneşti în faţa cealaltă a evantaiului şi să spui de trei ori: „Nasule, scurtează-te! Nasule scurtează-te! Nasule scurtează-te!” Şi nasul se va micşora. Vezi ce lucru minunat e evantaiul lui Tengu? Ia spune, crezi sau nu? Altfel, numai decît fac să-ţi crească nasul tău borcănat pînă dincolo de cap.
Heisaku se sperie şi îşi acoperi nasul cu mîna.
– Te cred, te cred! Cruţă-mă ! Cum aş putea trăi cu un nas aşa de lung?
– Atunci, hai să facem schimbul! Poftim evantaiul meu, iar tu îmi dai zarurile.
– Bine, răspunse Heisaku. Era tare bucuros, dar se prefăcea că ascultă numai de frică.
Heisaku îi dădu lui Tengu zarurile sale vechi, crăpate, primind în schimb evantaiul cel fermecat, apoi, mulţumit, plecă spre casă.
Heisaku cel leneş mergea încet pe drum şi îşi zicea: „Pe cine aş putea încerca puterea fermecată a acestui evantai? ”
Deodată, zări un cortegiu solemn: patru servitori purtau o frumuseţe de fată într-o lectică de bambus, sub un baldachin, de mătase, iar în faţă, în spate, la dreapta şi la stînga mergea mulţime de slujitori.
Această frumoasă era fiica celui mai bogat prinţ din regiune.
„Ia să încerc să-i lungesc nasul! O să fie amuzant!” îşi zise Heisaku.
Se strecură pe furiş în gloata servitorilor, ajunse chiar lîngă palanchin, bătu uşurel pe faţa desenată a evantaiului şi şopti de trei ori:
– Nasule, lungeşte-te! Nasule, lungeşte-te ! Nasule, lungeşte-te !
Şi iată că nasul frumoasei fete se îndoi uşor, apoi începu să se lungească o dată, de două ori, de trei ori, cît era înainte. Peste două-trei zile se zvoni să fiica prinţului s-a îmbolnăvit de o boală neobişnuită : i-a crescut în sus vîrf uî nasului şi acum seamănă cu Tengu. Nici leacurile doctorilor, nici rugăciunile călugărilor, nici descîntecele vrăjitorilor – nimic n-o putea ajuta. Sărmana prinţesă s-a închis în palatul său, şi-a acoperit faţa cu un voal şi plîngea întruna. Părinţii ei nu ştiau ce să mai facă de durere.
In sfîrşit, în faţa porţilor apăru un mare anunţ:
Cine o să tămăduiască prinţesa de boala sa nemaiauzită, acela o va lua de nevastă.
Cînd Heisaku văzu anunţul, dădu fuga acasă, îşi luă evantaiul fermecat şi se îndreptă degrabă spre palat.
– Eu pot s-o vindec pe prinţesă ! spuse Heisaku, îndată ce-i dădură drumul în palat. Slugile îl conduseră în iatacul prinţesei. Heisaku se înclină adînc în faţa ei, ciocni cu degetul în cealaltă faţă a evantaiului şi şopti de trei ori:
– Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtază-te !
Numaidecît nasul începu să se micşoreze o dată, de două ori, apoi de trei ori şi nasul preafrumoasei deveni tot aşa de frumos precum fusese înainte. Iar prinţesa deveni mai frumoasă ca înainte.
Acum nu mai era nimic de făcut, trebuia să se mărite cu Heisaku.
Astfel cu ajutorul evantaiului cel fermecat al lui Tengu, leneşul Heisaku deveni omul cel mai bogat din sat. Putea să mănînce ţipari prăjiţi cu orez alb, cît îi poftea inima, zile în şir putea zăbovi în pat, se putea plimba prin munţi şi, – mai ales – nu trebuia să facă nimic. Uite aşa trăia el. într-o zi se ghiftuia pînă nu mai putea, în altă zi dormea tot timpul, în cea de a treia zi hai-hui şi apoi o lua de la capăt. Curînd însă se sătură să nu facă nimic, era prea plictisitor.
Într-o zi, Heisaku stătea lungit în grădină şi căsca plictisit. Şi ca să se amuze într-un fel, scoase evantaiul de la cingătoare, se uită la el şi îşi zise: „Oare nasul meu cît s-ar putea lungi ?” Şi dintr-o dată se înveseli, bătu în evantai şi rosti de trei ori:
– Nasule, lungeşte-te ! Nasule, lungeşte-te ! Nasule, lungeşte-te !
Numaidecît nasul lui Heisaku se îndreptă în sus şi începu să crească. A crescut de trei ori mai mare. Heisaku mai bătu o dată. Naşul se lungi de şase ori, apoi se făcu mai înalt decît casa, mai înalt chiar decît un copac. Crescuse atît de înalt, că chiar Heisaku nu mai putea să-şi vadă vîrful nasului.
Heisaku era voios nevoie mare. Începu să lovească în evantai cu toată puterea. Nasul se tot lungi, ajunse mai sus de nori, pînă la cer, şi-l străpunse.
Sus, sus se ivi în acest timp Tunetul, care văzu că. ceva subţire, roşu şi ascuţit străpunge cerul şi se caţără tot mai sus. Tunetul se miră. „Seamănă cu un morcov. N-am văzut niciodată morcovi care să crească în cer, ba şi cu vîrful în sus!” Apoi trase cu putere de morcov.
– Au ! strigă Heisaku de jos, de pe pămînt. Deşi vîrful nasului ajunsese departe, era vîrful propriului său nas şi pe sărmanul Heisaku începu să-l doară. Întoarse totuşi repede evantaiul, ciocăni în faţa opusă, strigînd :
– Nasule, scurtează-te ! Nasule, scurtează-te ! Nasule, scurtează-te !
Şi într-adevăr : dintr-o dată nasul începu să se micşoreze : o dată, de două ori, de trei ori. Numai că Tunetul era mai puternic decît Heisaku. Nasul se micşoră treptat, dar vîrful îi rămăsese ca şi pînă atunci în cer. Şi fiindcă vîrful nasului nu putea să se întoarcă din cer pe pămînt, Heisaku fu nevoit să se ridice pînă acolo. Mai întîi trebui să se desprindă cu totul de pe pămînt. Cu cît scădea nasul, cu atît Heisaku se înălţa mai mult. Se ridică mai sus decât casa, mai sus decît copacul cel mai înalţ din grădină, mai sus de nori şi, în sfîrşit, ajunse pînă la cer. Dar gaura pe care o făcuse cu nasul era atît de mică încît Heisaku nu putea să treacă prin ea. Şi astfel a rămas sus pe cer, suspendat de vîrful propriului său nas.
Mai atîrnă acolo şi astăzi.