TRĂIAU ODATĂ un moşneag şi-o babă. Şi iată că-ntr-o zi moşneagul îi spuse babei:
– Să-mi faci, băbătie, nişte plăcinte pe cinste, iar eu în vremea asta oi înhăma calul la sanie şi m-oi duce la pescuit.
Zis şi făcut. Pescui moşneagul ce pescui, pînă îşi umplu sania cu peşte şi porni cale-ntoarsă spre casă. Deodată, cum venea agale pe drum, ce credeţi că vede: drept în mijlocul drumului zăcea nemişcată o vulpe.
Se dădu jos moşneagul din sanie, se apropie de ea, dar vulpea nici că sufla: mai moartă ca toţi morți părea.
„Ian te uită ce noroc! se gîndi moşneagul. Să vezi numai ce frumuseţe de guler i-oi face babei mele, să-i pună la cojoc !”
Se aplecă moşneagul, ridică vulpea şi o aşeză în sanie, iar el o porni înainte, ţinînd calul de frîu.
Prinzînd o clipă prielnică, vulpea se apucă să arunce din sanie, încetişor-încetişor. cîte un peştişor…
Iar după ce azvîrli tot peştele, o luă şi ea la picior.
Vine moşneagul acasă şi-şi strigă baba:
– Hei, băbuţo, să vezi numai ce frumuseţe de guler pentru cojoc ţi-am adus!
Se apropie baba bucuroasă de sanie, dar, ce să vadă: nici tu guler, nici tu peşte. Şi prinse a-l ocăr] cu năduf pe moşneag:
– Ghiuj bătrîn şi neobrăzat ce eşti, ţi-ai pus de gînd să mă prosteşti, hai?
Abia atunci se dumiri moşneagul că vulpea ceea nici gînd să fi fost moartă. Se amărî el cît se amărî, dar ce era să facă?
În vremea asta vulpea îşi adună peştele grămadă la marginea drumului, se aşeză lîngă el şi prinse a se ospăta
cătinel.
Şi numai că se apropie de ea un lup:
– Bun noroc, cumătră, îi zise şi poftă bună!…
– De bună e bună, da’ nu cu tine împreună! Tu şezi, jupîne, mai colea, că-i munculiţa mea…
– Dă-mi şi mie vreo doi peşti.
– Prinde-ţi singur şi mănîncă cît pofteşti!
– D-apoi nu mă pricep la pescuit.
– Ian te uită! Da’ ce, eu mă pricep parcă? Şi uite am prins… Du-te şi tu, cumetre, la rîu, vîră-ți coada într-o copcă şi zi din gură aşa: „Prinde-te peşte, şi mare, şi mic, în coada mea de voinic!” Să vezi ce-or să se mai repeadă peştii singuri la coadă! Cu cît ai să stai mai mult, cu atît vei prinde mai mult.
Lupul făcu întocmai. Se duse la rîu, îşi vîrî coada într-o copcă şi începu a zice:
-Prinde-te peşte, şi mare, şi mic, în coada mea de voinic !
În vremea asta, vulpea se tot învîrtea în jurul lupului
zicînd:
-Stelelor, sticliţi pe cer răzleţe, Coada lupului în copcă să îngheţe !
Auzind-o, lupul o întrebă:
– Da’ ce tot mormăi acolo, cumătră?
– Îmbii peştii să vină grămadă, să se prindă de coadă! Apoi dă-i din gură mai departe:
– Stelelor, sticliţi pe cer răzleţe, Coada lupului în copcă să îngheţe !
Toată noaptea, cîtu-i ea de lungă, şezu lupul cu coada în copcă, pînă cînd o prinse bine îngheţul. Iar cînd se crăpă de ziuă şi dădu lupul să se ridice — tii, nici pome¬neală! Cearcă, jupîne, de te scoală!
Mirat din cale-afară, lupul îşi spuse: „Curat minune! Ce de peste am prins, ce noroc !…De-aş urni numai coada din loc!”
În vremea asta, iată că vine pe cărare o babă cu două vedre pe cobiliţă. Zărindu-l pe lup, prinde a striga ca din gură de şarpe:
– Lupul! Lupul! Săriţi, oameni buni!
Se smulge lupul într-o parte, în alta — geaba! Şi-atuncea baba, luînd cobilița, începea a-i scărmăna blăniţa. Dă-i, babo, omoară-l pe lup! Se-azvîrle bietul în stînga, se-azvîrle în dreapta şi deodată… zdup! lăsîndu-şi coada zălog în gheaţă, o zbughi jupînul, bucuros de viaţă…
„Pentru cît am îndurat ți-oi plăti, surată, cu vîrf şi-n- desat”, se înverşună lupul în sinea lui.
Între timp, vulpea se furişă în izba acelei babe şi prinse a înfuleca, din covată aluatul pus la dospit, apoi, după ce se îndestulă bine, se mînji cu el pe cap, ieşi fuga în drum, se trînti în omăt şi începu să se vaiete-ncet.
Şi numai că-l vede pe lup că vine:
– Frumos, cumătră, să-ţi fie ruşine! Halal de aşa pescuit! Ian te uită cum m-au cotonogit…
Iar vulpea de colo, oftînd:
– Să fii bucuros, cumătre, c-ai rămas doar cu-atîta sminteală; o coadă nu-i pricopseală… Eu mai prost m-am ales: mi-au spart capul şi, uite, creierii îmi ies! Abia de mă tîrăsc pe picioare…
– Ai dreptate, pe cît îmi pare, îi spuse lupul înduioşat. Fiindcă te-au betegit aşa, urcă-te-n spinarea mea şi-am să te duc acasă!
Se urcă vulpea în spinarea lupului şi o porniră astfel la drum.
Şi cum mergeau aşa, numai că prinde vulpea încetişor a cînta:
– Cel ce a mîncat papară în spinarea lui mă cară !
– Da’ ce tot mormăi acolo, cumătră, se nedumeri lupul.
– Iaca cerc şi eu să-ţi descînt durerea…, zice vulpea. Şi dă-i cu gura înainte:
– Cel ce a mîncat papară în spinarea lui mă cară !