Floarea de ferigă

Într-un sat îndepărtat, trăia odată un băiat, pe care îl chema Jacek, dar toți îi spuneau Curiosul, așa de băgăreț era. Mereu căuta ceva și ceea ce era mai greu de obținut, aceea dorea. Tot ce avea la îndemână nu-i plăcea, iar pentru ce trebuia să lupte, să se zbată, la asta ținea cel mai mult.

Se întâmplă într-o seară, când oamenii stăteau roată în jurul focului, iar el cioplea un cap de câine pe măciulia bastonului, ca o babă uitată de vreme și deșteaptă foc, să înceapă a povesti povestea florii de ferigă.

Curiosul Jacek era ochi și urechi la spusele babei, fiind cât pe-aici  să se taie cu briceagul.

Baba povestea despre floare ca și cum ar fi văzut-o cu ochii ei, dar zdrențele de pe ea nu despre asemenea fericire vorbeau. Când a terminat de povestit, Jacek și-a spus: ”Fie ce-o fi, trebuie să am floarea. Și o voi avea, pentru că omul când dorește  mult un lucru și are voință, reușește să-l dobândească”. Jacek adesea își repeta cuvintele acestea, crezând cu sfințenie în ele.

Chiar lângă satul unde își aveau părinții lui casa, creștea o pădure în care oamenii petreceau o dată pe an o noapte de sărbătoare, aprinzând focuri.

Jacek hotărî: ”Când ei vor sări peste foc, arzându-și tălpile, eu mă voi duce în pădure și voi găsi floarea. Dacă anul acesta nu voi reuși, mă voi duce la anul, dacă nici la anul n-am să reușesc, peste un an voi încerca iar, și atâta timp am să o caut până o voi afla”.

Și astfel, Jacek, doar cu gândul la floare, veghea cu nerăbdare sosirea nopții. Timpul i se părea că se oprește în loc.

În sfârșit, sosi clipa aceea. Adunați la marginea pădurii, aprinzând focuri, cântând, jucând, tinerii petreceau.

Jacek se îmbăie bine, își puse cămașă albă, se încinse cu brâul roșu nou-nouț, se încălță cu opincile, capul și-l acoperi cu pălărie cu pană și apucă drumul codrului, pe înserate.

Codrul era negru și nemișcat, iar deasupra – noaptea nepătrunsă de stele sclipitoare, care doar pentru ele însele luminau, pentru că pământului nu erau de nici un folos.

Jacek cunoștea bine calea în codru, ziua, dar acum, după ce ajunse în adâncul codrului, nu mai recunoștea nici un drum, nici copacii. Totul era altfel decât de obicei. Buștenii copacilor căzuți la pământ păreau a fi foarte groși și atât de mari, că nu era chip nici să-i ocolești, nici să treci peste ei.

Mereu îi tăiau calea tufele dese și ghimpoase, care niciodată nu creșteau prin locurile acelea, și urzicile care frigeau nemilos. Întuneric beznă și doar din când în când, pe ici-acolo se aprindeau ochi galbeni, verzi sau roșii, strălucind ca și cum voiau să-l ardă. Ochii aceștia izbucneau ba sus, ba jos, ba la dreapta, ba la stânga, dar nu reușeau să-l sperie pe Jacek, care continua să meargă înainte.

Ce greu era drumul! La fiecare pas îi ieșea câte o buturugă în drum. Jacek se cățăra pe ea, dar cum ajungea sus și dădea să coboare, vedea că buturuga era atât de mică, încât ar fi putut să o pășească ușor. Mai mergea ce mai mergea și dădea peste un brad înalt, înalt de parcă nu avea sfârșit. Jos, trunchiul părea cât un turn de gros. Da să-l ocolească și, când reușea, băga de seamă că bradul acesta avea un trunchi subțire cât brațul. Și înțelese atunci că duhurile rele îi stau împotrivă, înșelându-l.

Dete apoi peste un asemenea desiș, încât nici un deget nu strecurai prin el, dar Jacek se aruncă disperat să-l treacă…Abia scăpă de încâlceală, că dădu peste o mlaștină întinsă. De ocolit nu era chip. Încercă cu piciorul, se scufundă. Noroc că din loc în loc se zăreau smocuri de iarbă. Sărind de la o insuliță la alta, cu greu a ajuns la malul celălalt al mlaștinii. Întoarse fața și se îngrozi: smocurile păreau a fi niște capete rânjitoare. Dacă cineva l-ar fi întrebat în ce parte a satului se află, n-ar mai fi știut să răspundă.

Deodată în fața lui se ivi o tufă de ferigă cât un stejar de mare și văzu lipită de o frunză, floarea de briliant: cinci petale strălucitoare și în mijloc un ochi zâmbitor, ce se învârtea ca roata morii.

Inima i se strânse, întinse mâna și cât pe ce era să prindă floarea, când, pe neașteptate, cocoșul cântă. Floarea îl privi mai înfocat, apoi se stinse. Râsete izbucneau împrejur, dar Jacek n-ar fi putut spune: frunzele râdeau sau broaștele orăcăiau. Totul i se învârtejea în cap și căzu jos. Nu mai știu nimic din ceea ce i se întâmplase, până când își reveni în fire la el acasă. Mama sa, plângând, îi spunea că l-a găsit spre dimineață în codru, mai mult mort decât viu.

Jacek nu scoase o vorbă despre ce se întâmplase în codru: îi era rușine. Se jură doar că va mai veni încă o dată.

Anul întreg se gândi doar la noaptea aceea, dar nu pomeni de floare nimănui. Când se lăsă seara mult așteptată, Jacek proaspăt spălat, curat îmbrăcat, cu cămașă albă, brâu roșu și opincile nepurtate, o luă spre codru.

Credea că și de data aceasta va fi nevoit să răzbată prin desiș, dar spre marea lui mirare, același codru, același drum erau cu totul altfel. Brazii zvelți și stejarii stăteau departe unul de celălalt, pe o câmpie presărată cu pietre. De la un copac la altul, drumul era lung, ca  și cum ei s-ar fi îndepărtat mereu unul de celălalt. Pietrele imense, acoperite cu mușchi, deși erau nemișcate, ziceai că răsar din pământ. Printre pietre creștea ferigă: mică și mare, multă, multă, dar niciuna nu avea floare. La început, feriga îi venea lui Jacek până la glezne, apoi până la genunchi, până la brâu și în sfârșit, devenise mult mai înaltă decât el. Un vuiet ciudat se auzea în ferigă, amestecat parcă cu râsete și plâns. Și cum punea piciorul pe vreuna, șuiera; cum o atingea cu mâna, sângera. I se păru că mersese un an întreg, atât de lung era drumul prin ferigă, dar nu se  întoarse și nici cumpătul nu și-l pierdu. Merse mereu mai departe.

Deodată, aceeași floare din depărtare străluci: cinci petale nestemate, și-n mijloc, ochiul învârtindu-se ca roata…Se apropie Jacek, întinse mâna, dar iată cocoșii cântară și floarea dispăru din nou.N-a mai leșinat de data aceasta.

Se așeză pe o piatră, cu lacrimi în ochi, dar treptat îl cuprinse mânia. Strigă: ”Voi încerca și a treia oară!”. Și cum era foarte obosit, se lăsă printre pietre și adormi.

Abia închise ochii, când un vis ciudat îi apăru. Se făcea că are în față floarea cea cu cinci petale, cu ochiul la mijloc, care-l întreba printre hohote de râs:

  • Ei, te-ai săturat? Ori ai să mă mai urmărești?
  • Ce am hotărât voi îndeplini, răspunse Jacek. Te voi culege.

O petală se lungi ca o limbă de lumină, apoi totul dispăru și băiatul dormi buștean, până dimineață. Când se trezi, se pomeni la marginea codrului, într-un loc cunoscut și nu mai fu sigur dacă toate cele de ieri aievea s-au întâmplat sau în vis. Se întoarse acasă sleit de puteri și se culcă în pat.

Și iarăși un an încheiat tot se gândi cum să dobândească floarea cea neobișnuită. Nimic însă nu-i venea în minte, așa că, în seara cu pricina, îmbrăcă iarăși cămașă albă, brâul roșu și opincile nepurtate și când se întunecă alergă spre codru, să-și încerce norocul.

Și codrul iarăși era altfel. Drumul… cel cunoscut, și copacii… dar feriga… nicăieri. Jacek pătrunse adânc în codru, unde știa el feriga, dar floarea n-o găsi. Pe unele tufe umblau gâze, pe altele omizi, iar pe alocuri ferigile erau uscate. Jacek voia să se întoarcă, dezamăgit,  când, la picioare văzu o floare cu cinci petale nestemate, și-n mijloc, ochiul învârtindu-se ca roata…Întinse mâna, apucă floarea. Ca focul îl arse, dar nu-i dete drumul. Floarea crescu atât de strălucitoare, încât Jacek trebui să închidă ochii, pentru că-l orbea. Apoi floarea i se așeză pe inimă, iar o voce astfel îi vorbi:

  • M-ai luat, al tău să fie norocul, pentru că să știi: a cui sunt, acela poate să înfăptuiască orice, dar niciodată, cu nimeni nu are voie să împartă fericirea sa!

De atâta bucurie lui Jacek i se învârtea capul și nu prea luă în seamă ce spunea vocea. ”Ei, ce-mi pasă!” zise în sinea lui.”Să fiu fericit, atâta vreau.”

Imediat, simți cum floarea se lipește de pieptul lui, în inimă, prinzând rădăcini. L-a bucurat asta. Floarea n-avea să-i mai fie luată niciodată. Cu sufletul ușor și cântând , se întoarse acasă. Drumul i se întindea în față ca o fâșie argintată, copacii se dădeau la o parte, iar florile se aplecau până la pământ.

Jacek mergea cu capul sus și se gândea ce să ceară florii. Întâi îi trecu prin cap că ar fi bine să aibă un palat, un sat mare și mulți servitori – și iată că dintr-o dată s-a pomenit la marginea codrului, dar într-un loc necunoscut. Văzu că nici el nu mai e același. Hainele ce le purta erau din stofe scumpe, pantofii cu tălpi de aur, iar cămașa din mătase. Alături stătea o caleașcă cu șase cai albi înhămați și servitori în livrea; un surugiu îi deschise ușa caleștii. Jacek nu se mai îndoia că este dus spre palat.

Așa s-a și întâmplat. Într-o clipită caleașca ajunsese la un palat, în fața căruia așteptau servitorii. În mulțimea oamenilor adunați acolo, Jacek căuta zadarnic o figură cunoscută; chipurile erau străine, ciudate și speriate. Dar, când a intrat în palat, uită asta. Înăuntru era atât de măreț, încât nu știa la ce să se uite, întâi și întâi.

Ah, ce viață voi avea acum!” își spuse Jacek, cercetând toate colțurile palatului.

Apoi se culcă, căci după o asemenea noapte, tare era istovit. Patul era atât de moale, încât Jacek nici nu știa cât timp a dormit. Se trezi înfometat și văzu că masa e pusă deja, dar nu o masă obișnuită, ci una deosebită, pe care apărea imediat tot ce-și dorea. Și cum înainte dormise foarte mult, tot astfel acum mâncă și bău până ce nu mai putu.

Apoi coborî în grădină. Pomi neobișnuiți, creșteau în ea: cu flori și fructe încărcați. Într-o parte, grădina dădea la mare, în cealaltă spre o pădure minunată; iar prin mijloc curgea un râu. Jacek umbla prin grădină, se minuna și nu putea înțelege cum de nu se văd nicăieri meleagurile lui – nici pădurea din care ieșise, nici satul lui. Nu-l cuprinse dorul după ele. Lumea ce-l înconjura era cu totul alta: frumoasă, minunată, dar, din păcate prea străină. Începu să nu se mai simtă în apele lui, dar era îndeajuns să vadă cum toți oamenii îl ascultă, cum tot ce-și dorește numaidecât se îndeplinește, ca să uite și satul, și casa, și părinții.

A doua zi, lui Jacek parcă începu să-i fie urât. Dar când îi chemă pe curteni și văzu cât de adânc se plecau în fața lui, gata să-i îndeplinească orice dorință, și când auzi vorbele dulci pe care i le adresau toți, uită și de satul natal, și de părinți. Ceru să fie condus la tezaur, unde aurul, argintul și pietrele prețioase stăteau în grămezi uriașe.

Of, Doamne, dacă aș putea să trimit alor mei măcar un pumn din bogățiile astea, să-și mai cumpere puțin pământ!”, gândi Jacek, dar numaidecât își aduse aminte că fericirea lui n-o poate împărți cu nimeni. Se și liniști în sine:”De ce să mă omor pentru asta? Ce, ei n-au minte? Să-și caute și dânșii floarea, dacă vor să aibă noroc! Să-mi văd de treburile mele!”

Și așa trăia  Jacek, distrându-se cât putea. Își construia mereu alte palate, își ara nja în toate felurile, minunata sa grădină, își schimba caii albi cu unii mugi, iar murgii cu unii negri, născocea alte și alte feluri de bucate, până când, într-o bună zi, se plictisi de toate. Îl cuprinse un asemenea dor după satul și casa părintească, încât nu-și mai găsea locul măcar să-i vadă, să afle cum o mai duc și ei, săracii… Își aminti de maică-sa, pe care o iubise atât de mult și inima i se strânse de un dor cumplit.

Hotărî deci,  într-o zi, să le facă o vizită. Se urcă în caleașcă și porni la casa părinților. Caii o luară într-o goană nemaipomenită și într-o clipită se trezi în fața binecunoscutei case. Ochii lui  Jacek se umplură de lacrimi când văzu totul la fel  ca odinioară, dar parcă mai prăfuit și mai sărăcăcios.

După minunățiile de la care venea, orice lucru îi păru și mai jalnic. Lângă fântână zăcea albia veche, butucul crăpat și putred, pe care spărgea lemne mai ieri…Dar oamenii?

Din cocioabă ieși o bătrânică îmbrăcată ca vai de lume, zgribulită și speriată. Jacek coborî. Primul care-l întâmpină fu Burek, câinele lui credincios de odinioară. Era mai slab ca atunci, cu părul zbârlit și lătra cât îl țineau puterile. Nici nu se gândea să-l recunoască. Jacek se apropie de casă, în prag, sprijinindu-se de perete, stătea maica lui, holbându-și ochii, dar nerecunoscându-l. Inima  i se topi lui Jacek și, mișcat cum fu, strigă:

– Măicuță dragă! Eu sunt Jacek al vostru!

La vorbele acestea bătrânica tresări, ochii înroșiți de plâns și fum se îndreptară către el și stătu ca împietrită. Apoi dădu din cap și spuse:

– Jacek! Vă bateți joc de mine, boierule! Jacek nu mai e pe lumea asta. Dacă trăia nu și-ar fi lăsat el părinții atâta  amar de ani, fără nici o veste, iar dacă ar fi avut de toate, așa cum domnia voastră are, nu i-ar fi lăsat să moară de foame. Mai dădu din cap și zâmbi amar. Jacek al meu avea suflet bun și nici n-ar vrea să audă de un noroc pe care să nu-l poată împărți cu ai săi.

Lui Jacek inima i se făcu grea și coborî pleoapele…Buzunarele îi erau pline de aur, dar când băga mâna în ele, ca să dea maică-si un pumn de galbeni, îl cuprinse teama să nu piardă totul. Și stătu așa rușinat, iar bătrâna nu-l slăbea din ochi. Ieșiră din casă frații lui, apăru taică-su. Inima lui Jacek se înmuia, dar privi spre caleașcă, servitori și caii minunați și inima se întări la loc, iar floarea de ferigă îl apăra ca o platoșă.

Jacek se răsuci pe călcâie și plecă fără nici o vorbă. Urcă în caleașcă și ordonă întoarcerea la palat. Dar ce se petrecea în el nici o limbă nu-i în stare să descrie. Vorbele mamei bătrâne, că nu-i fericire aceea ce n-o poți împărți cu alții, îi sunau în urechi ca un blestem.

Ajuns la palat, Jacek puse orchestra să cânte, iar pe curteni să danseze. Se îmbătă, își bătu joc de câțiva slujitori, dar totul, degeaba: nu-i trecea urâtul.

Anul întreg, deși avea de toate, fu trist și mereu simți în gură un gust amar, iar în inimă o piatră grea. Nu mai putu să suporte și hotărî să mai facă o vizită. Dar ajungând la casa cea veche, părintească,văzu că totul e și mai sărăcăcios ca ultima dată, iar în prag îi apăru fratele cel mic, Maciek.

  • Unde-i măiculița? Intrebă Jacek.
  • Bolnavă, zace în pat, șopti copilul oftând.
  • Dar tata?
  • În groapă…

Câinele îl lătra cât putea, iar el intră în casă. Bătrânica zăcea în pat. Jacek se apropie, dar mama sa tot cu ochi străini îl privi. Nu mai putea vorbi, iar el nu îndrăznea să-o întrebe nimic. Cât pe- aci era să le dea un pumn de aur, dar în ultima clipită mâna i se opri: îl cuprinse frica nespusă că își va pierde fericirea. Ca un nesimțitor începu să gândească:”Bătrâna nu mai are mult de trăit, iar eu sunt tânăr. Ea se va prăpădi în curând, iar pe mine mă așteaptă atâtea… lumea, bogățiile, domnia..”. și o zbughi din casă, urcă în caleașcă și se întoarse la palat. Dar aici se încuie și plânse amar. Sub platoșa de fier cu care floarea de ferigă îi cuprinsese inima, începuse să se încălzească sufletul lui de om. Ca să scape ordonă tarafului să cânte, curtenilor să danseze, iar el însuși se apucă de băut, ca să uite.

A doua zi și zilele care urmară, Jacek nu stătu locului, se tot plimba, trăgea cu pușca, mânca și bea. Dar tot degeaba…În urechi îi suna mereu” Nu-i fericire aceea ce n-o poți împărți cu alții!”.

Nici anul nu s-a scurs și Jacek a slăbit atât, încât deveni străveziu, se îngălbeni ca ceara și suporta chinuri groaznice cu toată bogăția în care se lăfăia.

În sfârșit, după o noapte albă, își umplu buzunarele cu aur și porunci să fie dus acasă, pentru că hotărâse: chiar de ar fi să piardă totul, trebuie să-și ajute mama și frații!

  • Fie ce-o fi, zise, și să pier… Nu mai pot îndura viața asta.

Caii opriră în fața casei. Totul părea a fi ca înainte: albia de lângă fântână, butucul, scara…dar nici o țipenie de om nu apăru în prag…Jacek alergă spre ușă, dar o găsi priponită. Se uită prin fereastră – nu era nimeni înăuntru.

Un cerșetor ce tocmai trecea pe lângă poartă strigă:

  • Ce cauți acolo, boierule? Nu-i nimeni. Toți au murit de sărăcie, foame și boli.

Jacek înlemni. Stătea și privea… ”Din vina mea au murit, să pier deci și eu!”.

Abia rosti aceste cuvinte și pământul se deschise, înghițindu-l. Și cu el a pierit acea floare de ferigă, pe care azi degeaba ar mai căuta-o cineva.

 

 

 

 

.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *