Oul de aur

A fost odată ca niciodată un bătrân și o bătrânică. Doi bătrâni liniștiți, care nu duceau lipsă de nimic; aveau de toate, dar nu aveau cel mai important lucru: nu aveau copii. Și uite-așa zilele se scurgeau tare plicticoase.
Într-o zi, bătrânul a plecat la piață. Îi plăcea mult să meargă la piață, era singurul loc unde se veselea. După ce merse mult, se opri la o tarabă unde se vindeau păsări. Un copil vindea o găină neagră, care părea fără vlagă. Bătrânului i se făcu milă și de copil, și de găină, așa că îl întrebă cât cere pe ea.  Tare s-a mirat când a auzit ce mic era prețul. Plăti iute și o luă spre casă cu găina sub braț.
Când nevasta văzu ce cumpărase bătrânul, se supără.
– Tu nu vezi, abia se ține pe picioare! Ce facem dacă se îmbolnăvesc și celelalte găini?
– Nu-ți fie teamă, o pun eu într-un coteț separat și nu te speria, ia uite ce frumoasă e!
Bătrânul îi făcu culcuș în coteț, îi dădu să mănânce, îi puse și apă, dar degeaba, găina stătea culcatăși abia dacă deschidea ochii. A doua zi, când bătrânul veni la coteț, văzu găina pe picioare și nu mai putu de bucurie.
– Bunicuțule, ascultă-mă, eu îți vorbesc: până diseară o să fac un ou, un ou de aur, care o să-ți îndeplinească toate dorințele. În schimb, să mă înmormântezi cu grijă, iar în primele zile să mă păzești ca nimeni să nu mă scoată din pământ. Ai fost bun cu mine și îți mulțumesc. Diseară să vii încet, când n-o să te vadă nimeni, e mai bine pentru dumneata.
Seara, când bătrânul veni la coteț, găina își trăia ultimele clipe.
– Eu mă prăpădesc, ai grijă de ou, și să nu te vadă nimeni. După care găina muri.
Bătrânul luă oul de aur și-l băgă în sân. Înmormântă cu grijă găina și o păzi trei zile și trei nopți. Nu se întâmplă nimic deosebit. Când se întoarse acasă-și puse oul în cutie, îți aminti că oul putea să-i îndeplinească orice dorință. Dorința lui cea mai fierbinte era să aibă un copil și nici nu-și termină bine gândul când auzi un scâncet.
– Moșule, vino, vino, e un copil pe pragul nostru, cred că l-a lăsat cineva!
Fericită, bătrâna nu mai știa ce să facă. Copilul era un băiat frumos și sănătos.
Timpul trecu în zbor și băiatul moșului se făcu mare. Mergea mereu cu taică-su la vânătoare și iubea mult codrul, pe care credea el, îl cunoștea ca în palmă. Iarna, când pomii rămâneau goi, când animalele și păsările sufereau de foame, i se frângea inima.
Într-o bună zi, plecă singur la vânătoare. Merse toată ziua și nu-i ieși în cale nici o sălbăticiune. Dar, la o vreme, zări urme de sânge. Curios, se lăsă dus de ele. Urmele îl purtară departe, până la niște ziduri părăsite. Pe unul din ziduri era zugrăvit portretul unei preafrumoase fete, dar cel mai mult îl fascinară ochii ei triști, care păreau să-i ceară ajutorul.
Se reculese și văzu o căprioară rănită care abia mai respira. O luă iute în brațe și o duse la izvor, îi spălă rana și i-o legă cu o fâșie din cămașa lui. Căprioara nu se mai putea ține pe picioare. Două zile și două nopți a vegheat-o, până când se făcu bine. Când să se despartă de ea, aceasta îi spuse:
– Mulțumesc pentru îngrijire, mi-ai salvat viața. oricând o să ai nevoie de mine, am să vin să te ajut. Ține firul acesta de păr din blana mea.
Căprioara dispăru. Puse cu grijă firul de păr la piept și se întoarse acasă. Parcă nu mai era același. Rămânea mereu pe gânduri, nu mai avea chef de nimic.
Părinții băiatului erau îngrijorați, căci fiul lor iubea fără speranță. Tatăl își aduse aminte de oul de aur și vru să-și ajute fiul să găsească drumul spre frumoasa fată cu ochii triști.
Zilele treceau. Într-o zi băiatul luă o traistă și, înainte de a pleca, spuse părinților:
– Cer iertăciune că vă las, dar puterea dragostei mă face să plec, în căutarea frumoasei fete; frumoșii ei ochi triști nu-mi dau pace. Dacă timp de un an de zile nu mă întorc, înseamnă că nu mai sunt în viață; dar mă voi întoarce cu siguranță. dragostea voastră mă va ajuta.
Își sărută părinții și o porni la drum. Primul drum îl făcu la zidul pe care văzuse zugrăvit portretul fetei. Găsi acolo moțăind un bătrânel uscat.
– Bună ziua, unchiule!
– Bună ziua, răspunse iute acesta. Ce vânt te-aduce pe aici?
– Eh, unchiule, am venit să aflu chipul frumoasei fete și să aflu unde o pot găsi.
Bătrânul, speriat, se ridică în picioare.
– O, tinere, viața ta e în primejdie, dar îți voi spune povestea, fiindcă îmi ești drag. E fiica unui rege bogat. O himeră uriașă, știi ce-i aia himeră? Un animal cu cap de leu, corp de caprăși coadă de șarpe. Himera aceasta s-a îndrăgostit de frumoasa fată, l-a omorât pe rege și a răpit-o.
– Fata e înspăimântată, închisă într-un turn la care nimeni nu poate ajunge. Și nimeni n-a încercat vreodată să-i vină în ajutor. Ești primul și aș vrea să te ajut, dar să știi că te paște o mare primejdie. Trebuie să ajungi până acolo, să dobori himera și apoi să cucerești inima fetei, ceea ce nu e chiar atât de ușor. Hai să pornim la drum.
Băiatul și bătrânul o porniră pe cale. Aveau de trecut printr-o pădure și peste un lac plin de crocodili. Băiatul își aminti de căprioară, scoase firul din blana ei și îi ceru ajutorul.
– Ajută-mă, căprioară, să trec lacul!
Așteptă o clipă și căprioara se ivi. Bucuria lui fu mare, o mângâie și-i sărută ochii blajini.
– Știu, vrei să treci lacul, eu însă nu pot să-l trec, dar îți trimit o pasăre mare, care vă va purta pe amândoi.
Căprioara dispăru, strigând din depărtare:
– Te rog să mă chemi oricând vei avea nevoie de mine!
Trecură cu bine lacul. Când au atins pământul cu picioarele, se îngroziră. În jur, animalele zăceau moarte. Soarele ardea puternic. Înaintau cu greu, dar deodată auzeau niște gemete. Se opriră și văzură o cămilă născând, care zăcea sleită de puteri și cerea ajutor. Băiatul se opri, o ajută să nască și cămila fu salvată. Dar când află încotro se îndreaptă, ea se sperie:
– Tinere, nu se poate, e primejdie, nu-i de joacă. Nu vedeți ce nenorocire s-a bătut asupra noastră? Toți murim din cauza himerei. Îți dai seama câtă mâncare trebuie pentru o gură de leu, un pântec de șarpe și pentru lăcomia unei capre? Drept mulțumire că ne-ați salvat viața mie și fătului meu, vă voi duce pe amândoi până aproape de turn.
Cămila îi lăsă pe amândoi în preajma turnului. Băiatul se gândi cu grijă la cămilă.
– Dar bine, voi ce-o să mâncați pe pământul acesta uscat? Cum veți trăi?
– Eu pot să mai rezist, am încă destule rezerve de apă… Mă duc, rămâneți cu bine, și mult noroc!
Cămila se îndepărtă încet, încet…
Cei doi începură să privească atent în jur, să cerceteze locurile. Deodată auzi:
– Tinere, tinere, ajută-mă! Frumoasa fată pe care o iubești, stăpâna mea, a reușit să scape de himeră, dar e sleită de puteri și nu mai e în stare să meargă. Eu pot să o adăpostesc, dar nu vrea să mă asculte. Apoi, când himera va afla, va fi nenorocire, vom muri cu toții.
Era căprioara care-i cerea ajutor. Băiatul se bucură nespus și cu cea mai mare iuțeală ajunse la fată. O luă în brațe, o sărută ca să-i insufle curaj și îi spuse:
– Te rog, am nevoie de tine, am nevoie de dragostea ta, trebuie să mă ajuți!
Bătrânul, care vedea totul, plângea de înduioșare. Se apropie de fată, îi puse mâna pe cap și se întâmplă parcă o minune: fata începu să-și revină. Se ridică în picioare.
– O, oameni buni, îmi dau seama de primejdia care ne paște, timpul e scurt, vreau să vă ajut, dar cum?
– Fata mea, tu sății ceea ce-ți dau, ai grijă, și bătrânul scoase de la piept un ou de aur care strălucea mai tare decât soarele.
Băiatul privi uimit:
– O, ce frumos e!
– Vreau și eu să văd! strigă căprioara.
– Fata mea, oul acesta e fermecat, poate îndeplini orice dorință. noi vom lupta, iar tu trebuie să ne ajuți. eu voi lupta cu șarpele, băiatul cu leul.
– Și eu cu capra! Strigă căprioara.
Și tuspatru se porniră la lupta cu himera. Luptară îndelung. Un răget de leu și himera fu răpusă. Băiatul, bătrânul și căprioara erau sleiți de puteri, dar băiatul nu simțea oboseala. Se apropie de frumoasa fată și îi spuse:
– Fată frumoasă, vrei să fii soția mea? Să te duc la părinții mei iubiți, care mă așteaptă?
– Da, vreau, dar s-o iau cu mine și pe prietena mea, căprioara, care ți-a arătat portretul meu zugrăvit, iar pe mine m-a ajutat în toate suferințele.
– Cum să nu. și eu o iubesc, dar vreau să-l rog și pe bătrân să meargă cu noi. Cum să-ți mulțumesc, unchiule, pentru tot ce-ai făcut pentru mine?
– Nu trebuie să-mi mulțumești, am făcut totul din dragoste. Eu o să mă despart de voi, rămâneți cu bine.
– Te rog, nu pleca încă, roagă oul tău fermecat să înverzească totul în jur, ca animalele să aibă hrană și apă.
-Așa să fie! Răspunse bătrânul și dispăru.
Când tânărul și frumoasa fată se întoarseră acasă, părinții îi primiră cu mare bucurie. Toți au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.  Înainte de a termina povestea, trebuie să vă spun că într-o zi bătrânul tată îți chemă fiul și-i spuse:
– Fiule, vreau să-ți fac un dar, care mie nu-mi face trebuință.  și scoase o cutie pe fundul căreia un ou de aur strălucea mai tare decât soarele.
Tânărul fu uimit.
– Cum tată, tu erai bătrânul care m-a ajutat?
– Da, fiule, eu. Dorința mea cea mai mare în viață a fost să te am pe tine, de care am fost mulțumit, și de aceea te-am ajutat. Acum, eu nu mai am nevoie de oul de aur, îți va rămâne ție și-l vei folosi cum se cuvine. Îți îmbrățișă fericit fiul, și așa se termină povestea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *