În vremurile de demult trăia un împarat care avea trei feciori: Aladin, Magdin și Hasan. Într-o bună zi împăratul căzu la pat. Câți doftori se aflau în Bagdad toți veniră la el, ca să-i găsească leacul, dar zadarnică le fu și știința și truda. Iar starea bolnavului împărătesc se înrăutățea pe zi ce trece. Nu știm cum îi ajunse împaratului la ureche că ar fi poposit la Bagdad, tocmai din India, un doftor priceput foarte în tainele meseriei, că iute trimise după el. Doctorul cel vestit sosi, cercetă pe bolnav cu luare-aminte și, la sfârșit, îi spuse adânc mâhnit:
– Ai o boală grea, măria ta. Nu te poți lecui de ea decât bând un lichior cu apa vieții, iar apa aceasta minunată nu se afla într-alt loc decât în Insula de Mărgean și acolo nu poate ajunge decât un viteaz între viteji și acela, cu viața lungă.
Cum auzi aceasta , Aladin îl vesti pe tatăl său că va pleca spre Insula de Mărgean, ca să aducă apa vieții. Împaratul ca tată bun ce era, se împotrivi, incercând să abată fiul de la hotărârea lui, căci pe drum îl pândeau tot felul de primejdii. Aladin însă stărui să plece, iar a doua zi , după ce luă cu el o pungă cu aur și alta cu arginți, încălecă pe cal și porni spre Insula de Mărgean. După ce merse o bucată de drum, obosi. Descălecă și se așeză pe o piatră, ca să se odihnească puțin și să și mănînce. Abia puse masa când deodată, pământul se despică, dând la iveala un câine alb cu o înfățișare înfiorătoare. Se opri în fața lui Aladin și spuse:
– Dă-mi și mie să mănânc din mâncarea ta!
Drept răspuns Aladin lovi animalul care fugi lătrînd înfricoșător.
Ușurat, Aladin încălecă din nou și își văzu mai departe de drum. Nu trecu mult și se opri la o răspântie cu trei drumuri. Pe primul stătea scris: „spre orașul de aur” , pe al doilea: „spre orașul de argint” , iar pe cel de-al treilea stătea scris: „cine urmează acest drum va muri”. Aladin alese drumul spre orașul de aur și porni într-acolo. După ce merse o vreme, zări în depărtare ceva ce strălucea cu putere, de parcă ar fi fost o perlă mare. Înviorat, își zori armăsarul până ce ajunse într-un oraș mare, ce strălucea ca mândrul soare. În el, toate casele erau din aur curat în care sclipeau perle și nestemate. Pâna și apele care se întâlneau cu grădinile, aveau albia de aur, iar prundișul lor era din perle și pietre prețioase. Orașul și viața locuitorilor îl vrăjiră într-atît pe Aladin, încât nu mai izbuti să se urnească din loc, înecându-se în plăceri și desfătări. Începu să-și risipească banii pe băutură și jocurii de noroc, până ce rămase fără o lescaie. Atunci, ca să aibă cu ce-și duce zilele, se tocmi muncitor cu ziua într-o cafenea. Trecură luni și Aladin nu se mai întoarse acasă iar boala se cuibări și mai avânc în trupul vlăguit al împăratului. Când nu mai era nici o nădejde ca Aladin să se mai întoarcă își vesti și Magdin tatăl că v-a pleca să îi aducă leacul din Insula de Mărgean. În zadar încercă împaratul să îl împiedice să plece, că el își făcu cu grijă toate pregătirile, luă cu el o pungă de aur și alta de argint, încălecă pe cal și o luă pe același drum pe care pornise și Aladin. Când ostenii de atâta mers descălecă și se odihni lângă aceeași piatră unde se odihnise și Aladin. Puse masa și incepuse să mănânce. Deodată pământul se despicăși din el apăru un caine alb care zise:
– Dă-mi și mie din mâncarea ta!
Iute Magdin înșfăcă arcul și săgeata iute să îl ucidă.
Câinele fugii urlând înfricoșător. Magdin se ridica nepăsător, încălecă pe cal și își văzu mai departe de drum. După puțin timp ajungând la aceeași răspântie ca și fratele său Aladin, o luă pe drumul orașului de argint. Când se apropie, orașul îi păru atât de strălucitor de parcă ar fi fost luna însăși. Intră în el și văzu, uluit, că toate casele erau făcute numai și numai din argint bătut cu pietre prețioase. Pânăși albiile râurilor erau tot din argint, iar prundișul lor din perle și mărgean. Atât de strașnic îl ademeni orașul, atât de tare îl prinse în mrejele sale, încât Magdin, uită de toate, rămase să trăiască acolo. Cunoscu farmecul plăcerilor și al beției și își cheltuii cu nesaț banii în chefuri și jocuri de noroc. Și, într-o bună zi când se trezi sărac lipit, se tocmi muncitor cu ziua la un birt, ca să își poată duce zilele. Trecură alte luni și, acasă, toți își pierduseră nădejdea că Aladin sau Magdin, s-ar mai putea întoarce, iar boala împăratului era din ce în ce mai grea. Văzând toate aceastea, Hasan hotărâ să plece și el după apa vieții. Și fără să dea ascultare rugăminților părintelui său, se avântă la drum.
Merse și merse până ce osteni, se așeză să se odihnească pe aceeași piatră ca și cei doi frați ai săi. Puse masa și când să ducă la gură prima îmbucătură, pământul se despică și din el răsări câinele cel alb ce-i zise:
– Dă-mi și mie să mănânc din mâncarea ta Hasan!
La început Hasan se neliniști, căci înspăimântător mai era câinele dar se stăpâni și îl pofti să împartă împreună mâncarea. Câinele începu să înfulece cu lăcomie, în timp ce Hasan se uita la el îngrozit. Cum sfârși de mâncat câinele se uită la Hasan, râse și îi spuse :
– Împăratul Roșu îți mulțumește și te sfătuiește să o iei pe drumul pe care stă scris: cine urmează acest drum v-a muri.
Apoi arătarea grozavă dispăru la fel de neașteptat pe cum apăruse.
Uluit de spusele câinelui Hasan se ridică, încalecă pe cal și își văzu de drum.
După puțin timp ajunse la răspântie. Se opri și chibzui pe care drum să o ia. Se hotărî să urmeze sfatul Împăratului Roșu. Pe când înainta i se păru că aude vocile fraților săi. Întoarse capul dar, nezărind în urma lui pe nimeni își văzu de drum.
Hassan și împăratul Roșu
Pages: 1 2