Despre grădina de flori și baba care știa meșteșugul vrăjitoriei
de Hans Christian Andersen
Dar ce s-a întâmplat cu Gerda atunci când Kay nu s-a mai întors? Unde ar putea fi ea?
Nimeni nu știa; nimeni nu putea oferi vreo informație. tot ce știau băieții, era că l-au văzut legându-și săniuța de o sanie splendidă mare, care a mers pe stradă până la ieșirea din oraș. Nimeni nu știa unde era, multe lacrimi au fost vărsate, și micuța Gerda a plâns mult și amar, poate că a murit, s-o fi înecat în râul care curge lângă oraș. O doamne! Tristele seri lungi de iarnă!
Apoi a venit primăvara cu razele calde soare.
“Kay este dus din lume și este mort!” își spuse mica Gerda.
“Mă îndoiesc de asta” spuse raza de soare.
“Kay este dus și mort!” spuse ea rândunicii.
“Mă îndoiesc de asta,” spuse aceasta, și apoi nici măcar Gerda nu mai crezu aceasta.
“O să-mi pun pantofiorii roșii” spuse ea într-o dimineață;”Kaz nu i-a văzut niciodata, și apoi voi merge la rău să mai întreb.”
Era în zori de zi, și-a sărutat bunica, care încă dormea, și-a pus pantofii roșii, și a plecat singură la râu.
“E adevărat că tu mi-ai luat prietenul de jocă? o să-ți arăt pantofiorii mei roșii, dacă mi-l dai înapoi.”
După cum i se părea ei, valurile albastre se legănau într-un mod ciudat, apoi ea și-a scos pantofiorii roșii, cele mai de preț lucruri pe care îl ave, și i-a aruncat în râu. Dar au căzut aproape de mal, și valurile micuțe i-au aruncat imediat pe pământ, de fapt în realitate apa nu-l luase pe Kay.
Era ca și cum suvoiul de apă nu ar fi vrut să-i răpească ceea ce-i era cel mai drag fetiței, dar gerda a crezut că n-a aruncat pantofii suficient de departe, așa că s-a cățărat într-o barcă care zăcea între lozii, s-a dusîntr-un capăt, și a aruncat pantofiorii. dar barca nu era asigurată, și datorită mișcării fetiței, s-a desprins de țărm. A observat și s-a repezit înapoi, dar înainte de a se putea întoarce, barca era departe de țărm, și luneca repede înainte.
Micuța Gerda era foarte înspăimântată, și plânse, dar în afară de vrăbiuțe nu o auzea nimeni, iar ele nu puteau să o transporte pe pământ, dar zburau aproape de-a lungul malului, și cântau pentru a o liniști:
“Suntem aici! Suntem aici!”
În barcă, plutind în voia curentului, Gerda stătea cuminte fără pantofiori, căci pantofiorii pluteau în spatele bărcii, dar nu putea ajunge la ei, barca mergea mai repede.
Ambele maluri ale râului erau frumoase; flori frumoase, arbori seculari, și pante cu turme de oi și vaci, dar fără nici o ființă umană.
“Poate că râul o să mă ducă la micul Kay”, își spuse ea; și se mai înveseli puțin. Se ridicăși privi multe ore la peisajele frumoase cu malurile înverzite.
A navigat până în dreptulunei livezi mari de cireși, unde era o mică baracă cu niște ferestre fistichii roșii și albastre; care era acoperită cu stuf, iar în față doi soldați de lemn stăteau de gardă, prezentând armele când trecea cineva.
Gerda le-a vorbit, pentru că a crezut că sunt vii, dar ei desigur că nu i-au răspuns. S-a apropiat pentru cășuvoiul a împins barca apropape de pământ.
Gerda a început să-i strige mai puternic, și atunci din baracă a ieșit o babă sprijinindu-se într-un baston. Avea o pălărie cu boruri mari pictată cu cele mai frumoase flori.
“Sărman copil”spuse bătrăna. “Cum ai ajuns pe râul asta ca un torent, să fi dusă așa în lumea mare!” Apoi bătrâna a intrat în apă, a agățat barca cu bastonul, a tras barca la mal, și a scos-o pe Gerda din barcă.
Gerda s-a bucurat să fie din nou pe uscat deși mai degrabă îi era frică de bătrână,
“Vino să-mi povestești ce e cu tine, și cum ai ajuns aici” spuse bătrâna.
Și Gerda povesti totul fir de păr; bătrână dădea din cap și spunea:
“Așa! Aha!”, iar când Gerda a terminat de povestit, a întrebat-o dacă nu l-a văzut pe micul Kay, iar femeia i-a spus că n-a trecut pe acolo, dar n-are dubii că o treacă, și să nu mai caut, ci mai degrabă să guste cireșele, să privească florile, mai frumoase decăt orice enciclopedie ilustrată, fiecare avănd o poveste de spus. Apoi a luat-o pe Gerda de mână, au intrat în casăși a închis ușa.
Ferestrele erau înalte precum într-o catedrală, vitraliile erau roșii, albastre, verzi, și soarele strălucea minunat în felurite culori. Pe masă stăteau cele mai apetisante cireșe, și Gerda măncă după pofta inimii, pentru că avea voie să ia cate dorea.
În timp ce mânca, îi legă părul cu un fileu de aur, iar părul ei buclat strălucea auriu în jurul fețișoarei dulci, rotundăși trandafirie.
“De un car de ani am așteptat o fetiță drăguță,” spuse bătrâna.
“O să vezi ce bine ne vom înțelege”; și în timp ce fila părul micuței Gerda, fetița l-a uitat pe cel care-i era ca un frate din ce în ce mai mult, femeia știa căte ceva de ale vrăjitoriei, dar nu era rea, făcea vrăji doar pentru propia distracție, și își dorea foarte mult o fetiță ca Gerda. De aceea a ieșit în grădină, a întins bastonul spre tufele de trandafiri, care crescuseră mirific, iar aceștia s-au ascuns în pământ astfel încât nimeni nu ar mai fi putut știi unde erau. Bâtrâna se temea că dacă Gerda va vedea trandafirii, va incepe să judece lucrurile cu propia ei minte, își va aduce aminte de Kay și va pleca pentru totdeauna.
Apoi a dus-o pe Gerda să-i arate grădina de flori. Ce mirosuri, ce încântare! Toate florile pe care și le poate imagina cineva în orice anotimp, erau acolo în plină înflorire, nici o carte cu poze nu putea fi mai veselă sau mai frumoasă.
Gerda a sărit de bucurie, și s-a jucat până la apus la umbra înalților cireși, avea și un pat drăguț cu plăpumioară de mătase plină de violete albastre. A adormit și a visat cum numai o regină poate visa în noaptea nunții.
În ziua următoare s-a dus la joacă printre flori în lumina plăcută a soarelui, și așa au trecut zilele. Gerda știa fiecare floare, și nu erau puține, și totuși parcă Gerda mai dorea una dar nu știa care.
Într-o zi pe când admira pălaria bătrânei pictată cu flori, cea mai frumoasă dintre toate era o roză. Bătrâna uitase să scoată trandafirii de pe pălărie atunci că i-a făcut să dispară în pământ. Dar așa se întămplă cănd cineva nu se gândește organizat.
“Uite!” spise Gerda.
“Nu sunt roze aici?” și fugi printre straturile de flori, și căută cu privirea, și se uită, și mai căută, numai că nu era nimic de găsit.
Apoi se așezăși începu să plângă, iar lacrimile ei fierbinți căzură chiar acolo unde se ascunseseră trandafirii, și cănd lacrimirie calde au muiat pământul, asemeni unor prizonieri în căutarea libertății trandafirii au rasărit frumoși si proaspeți. Gerda sărută trandafirii, începănd să se gândească la trandafirii de acasă, și la drăguțul de Kay.
“O, Doamne cât de mult am stat!” spuse fetița. “Trebuie să-l găsesc pe Kay, știți unde este?” întrebă fata trandafirii. “Să fie dus și mort?”