Craiasa zapezii. Partea a doua

Un băiețel și o fetiță

de Hans Christian Andersen

Într-un oraș mare, cu atăt de multe case, și așa de multă lume, de nu mai mai era pic de loc pentru cineva să aibă o mică grădină; și unde datorită acestui fapt multe persoane erau obligate să se mulțumească cu florile pe care le aveau în ghivece. Acolo trăiau doi copii care aveau o grădină doar ceva mai mare decât un ghiveci. Ei nu erau frate și soră, dar țineau unul la altul ca și cum ar fi fost. Părinții lor locuiau vis a vis, în două garsoniere micuțe mansardate pe un vechi acoperiș, și acolo unde acoperișul unei mansarde se întâlnea cu acoperișul celeilalte, un burlan de scurgere era instlat la îmbinare, fiecare cameră avea o mică fereastra, și oricine putea păși peste burlan pentru a trece de la o fereastra la alta. Părinții copiilor aveau două cutii mari de lemn, în care plantaseră legume pentru bucătărie, iar pe margini niște trandafiri, câte un trandafir splendid creștea din fiecare cutie. S-au gândit ei să pună cutiile de-a lungul burlanului, foarte aproape de ferestre. în așa fel încăt păreau două ziduri din flori.
Mlădițele de mazăre atârnau pe lângă cutii, iar tufele de trandafiri își itindeau ramurile în sus, mănuchiurile de rămurele înconjurănd ferestrele, și apoi în arcuindu-se una către cealaltă, asemeni unui arc de triumf din frunze și flori. Cele două cutii de lemnerau foarte înalte, iar copiii știau că nu trebuie se tărască peste ele, așa că de multe ori obțineau permisiunea să iasă fiecare pe fereastră,și sășeadă în genunchi printre trandafiri, unde se jucau încântător.

Numai iarna punea capăt acestei plăceri.Ferestrele înghețau de ger adesea, dar copii încălzeau la cuptor un bănuț de cupru, și puneau moneda fierbinte pe geam, obținănd astfel un vizor, chiar rotund, și fiecare privea pe furiș, cu o privire prietenească. Erau un băiețel și o fetiță cei care se uitau. Numele lui era Kay, iar al ei Gerda. Vara, dintr-o săritură, puteau ajunge unul la celălalt; dar iarna erau obligați în primul rând să coboare scările lungi, și apoi să urce iarăsi scările lungi, iar afară era chiar o furtună de zăpadă.
“Sunt albinele albe care roiesc”, a spus bunica lui Kay , privind fulgii de nea.
“Albinele albe își aleg o regină?” a întrbat-o băiețelul pe bătrâna sa bunică; pentru căștia că albinuțele de miere întotdeauna au o regină.
“Da”, a spus bunica, “ea zboară acolo unde roiul e agățat în cel mai gros nor. Ea e cea mai mare dintre toate, dar ea nu poate sta liniștită pe pământ, se întoarce mereu în norii negri, în multe nopți de iarnă, ea zboară pe străzile orașelor, și privește prin ferestre, care îngheață extrordinar în așa fel încăt arată ca florile”.
“Daa, Am văzut.” au spus ambii copii, și amândoi știau că este adevărat.
“Poate Crăiasa Zăpezii să intre pe fereastră?” a întrebat fetița.
“Numai să vină!” zise băiețelul.”O să o pun pe sobă, și o să se topească.”
Bunica l-a atins ușor pe cap, și i-a spus alte povești.
Spre seară, când micul Kay era acasă, pe jumătate dezbrăcat, s-a urcat pe un scaul lângă fereastrăși a privit prin micuța gaură făcută de monedă. Câțiva fulgi de nea cădeau, dar unul cel mai mare dintre toți, a rămas întins lângă ghiveciul unei flori.

Fulgul de nea creștea mare, din ce în ce mai mare, într-un final era c o tânără domniță, îmbrăcată cu un voal alb din cel mai fin, realizat din milioane de fulgi precum stelele. Era atât de frumoasăși de delicată, dar era de gheață, strălucitoare și scânteietoare, și totuși vie, cu ochi de piatră, ca două stele, cu o privire pierdutăși lipsită de viață. Ea aluncecă spre fereastrăși ciocăni cu mâna. Băiețelul s-a înspăimântat, și a sărit de pe scaun, i s-a părut, că în acel moment, că o pasăre mare trecuse prin dreptul ferestrei.
A doua zi a fost ger, dar după asta, primăvara a început să vină, soarele strălucea, au apărut ghioceii, iar rândunicile au început să-și construiască cuiburi, ferestrele au fost deschise, și micii copii stăteau iar în grădina lor sus de tot pe marginile înalte ale acoperișului caselor.
În acea vară trandafirii au înflorit neasemuit de frumos. Fetița a învățat un cântecel, care spunea ceva și despre trandafiri, și când îl cânta se gândea la florile sale, cânta versurile pentru băiețel, care apoi cânta împreună cu ea:
“Delicat și frumos trandafiri înfloresc,
De îngeri apar și pe copii însoțesc.”
Și copii se țineau apoi de mâini, sărutau trandafirii, se uitau la cerul albastru și cristalin, și vorbeau ca și cum chiar vedeau îngeri acolo.
Neuitatele zile frumoase de vară! Ce încântare să fi la înălțimea cerului, printre trandafiri proaspeți, de păreau a înflori la nesfârșit.

Kay și Gerda se uitau la o carte cu poze plină de fiare și păsări, iar când ceasul din turn a bătut de ora cinci, atunci Kay a spus:

“Ah! Simt o durere pătrunzătoare la inimă, și parcă ceva mi-a intrat în ochi!”
Fetița și-a pus mâinile pe gâtul lui. El a clipit, dar nu era nimic de văzut.
“Cred că a ieșit acum.” Spuse ea. Dar nu era de loc așa. Era doar una din acele milioane bucățele de așchii de la oglinda magică care intrase în ochiul lui Kay, și bietul de el se alese cu o bucată drept în inimă.
În curând inima va deveni de gheață. Nu va mai simți nimic, dar așchia va fi acolo.
“De ce plângi” întrebă fetița.
“Ești așa de urâtă! Eu n-am nimic. A!” mai zise el încă o dată,”Și trandafiru ăsta obosit! Și uite și ofilitura asta! La urma urmei toți sunt urâți, la fel de urâți precum sărăcia de cutie în care’s plantați” Și a dat cutiei un șut sănătos cu piciorul, apoi a smuls trandafirii.
“Dar, de ce?” a început să plângă fetița; iar el când a văzut că se teme, a smuls încă un trandafir, s-a repezit la geam, îndepărtându-se de drăguța Gerda. La urma urmei, cănd ea venise cu cartea ilustrată,el întrebase; “Ce fiare grețose, ai tu acolo?”  Și când bunica le spunea povești, întotdeauna o întrerupea; în afără de asta, dacă putea, se ducea în spatele ei, îi șterpelea ochelarii, și maimuțărea felul ei de a vorbi, o imita în toate felurile, și toată lumea se amuza.

Curând era capabil să imite atitudinea și mișcarea oricui de pe stradă. Tot ce era deosebit și neplăcut la oameni, Kay știa să mimeze: și de fiecare dată toți cei din jur spuneau: “Băiatul, e tare inteligent!” Dar de fapt nu era decât ciobul din ochi, și așchia din inimă, care îl făceau să o necăjească chiar și pe micuța Gerda, care-i era devotată din tot sufletul. Jocurile lui nu mai erau ca înainte, deveniseră foarte inteligente.

Apoi într-o zi de iarnă, când fugii de zăpadă pluteau prin aer,el și-a ridicat poalele bluzei albastre, pentru a prinde zăpada care se așternea.

“Privește prin fereastră Gerda!” spuse el. Și fiecare fulg părea tot mai mare, semănănd cu o floare magnifică, sau cu o stea frumoasă, era minunat să privești la ei.
“Uite!, Ce inteligent” spuse Kay.”E chiar mai interesant decât florile adevărate! Sunt cât se poate de precise; nu au nici o imperfecțiune, dacă nu se topesc!”
Nu mult după asta, într-o zi Kay a venit cu niște mănuși mari, și cu săniuța în spate, țipând drept în urechile Gerdei:
“M-au lăsat afară, să mă joc cu ceilalți copii la piață!” a spus el dispărând într-o clipă.
Acolo în piațetă, câțiva dintre cei mai îndrăzneți copii își legau săniile de trăsurile care treceau, și erau trași pe stradă având parte de o cursă serioasă. Era așa de periculos! Când erau în culmea distracției, au văzut venind sanie mare, era vopsită în alb metalizat, iar în sanie era cineva înfășurat cu o mantie aspră de blană albă, având pe cap o căciulă din grosolană albă din blană. Sania a făcut încojurul piațetei de două ori, iar Kay s-a legat de ea cât de repede a putut, lăsându-se condus de sania mare. Și-au început să meargă repede, repede, tot mai repede, pe stradă, iar persoana care conducea s-a întors către Kay , invitându-l într-o manieră prietenoasă, ca și cu s-ar fi știut unul cu celălalt.
De câte ori era gata să dezlege sania, persoana se înclina către el, iar Kay se așeza cuminte; și tot așa au mers până cănd au ajuns în afara porților orașului. Apoi ninsoarea a devenit atât de deasă, încât băiețelul nu-și mai putea vedea măinile, dar au tot mers, până când brusc a dat drumul sforii din mănă pentru a-și da drumul de pe săniuță,

dar fără folos, mica săniuță mergea cu viteza vântului. A început să plângă cât de tare putea, dar nimeni nu era acolo să-l audă, zăpada se așternea pe măsură ce săniuța zbura, și câteodată sălta pe măsură ce treceau peste culmi și văi. Înspăimântat, a încercat să spună Tatăl Nostru, dar tot ceea ce putea face, era să-și aducă aminte tabla înmulțirii.
Fulgii de zăpadă erau din ce în ce mai mari, până când au început să se asemene cu niște păsări mari și albe. Deodată însă, au început să zboare într-o parte, iar sania s-a oprit, iar persoana care conducea sania s-a ridicat.Era o domniță, mantia și căciula erau din zăpadă.. Era înaltăși grațioasă, de un alb amețitor. Era Crăiasa Zăpezii.
“Am mers repede .” Spuse ea.”E ger de crapă pietrele, vino sub blana mea de urs.”
Și l-a așezat pe băiețel în sanie lângă ea, l-a înfășurat cu blana, iar el a simțit că se scufundă într-un nor de zăpadă.
“Îți mai e frig?” a întrebat ea, pentru ca mai apoi să-l sărute pe frunte. Arshhh! era mai rece decât gheața, și asimțit răceala până în adâncul inimii, care era deja apropape o chestie înghețată, lui i se părea că o să moară, dar peste o clipă deja a început o privescă ca pe o ființă agreabilă, încât nu mai remarca răceala care-l înconjura.
“Sania MEA! Nu uita de sania mea!” Era primul lucru la care se gândea. Era legată de unl din puișorii albi, care zburaseră în urma sa în spatele saniei celei mari.
Crăiasa Zăpezii îl mai sărută pe Kay, încă o dată, și atunci el uită de Gerda, bunică, și orice altceva lăsase acasă.
“De acum încolo nu mai pupi sărutări!”, spuse ea “Altfel chestia asta cu sărutul, o să te omoare!”
Kay se uita la ea. Era extrem de frumoasă, o emoție mai inteligentă sau mai drăguță nu putea exprima, nu mai părea de gheață ca înainte, când a văzut-o la fereastrăși e a batut în geam, în ochii săi era perfectă, nu se mai temea de

ea, și a început să-i spună ei, că el poate calcula mental, chiar cu fracții, și că el știe numărulde kilometri pătrați pe care-i are fiecare țară, și câți locuitori sunt acolo, și zămbea pe măsură ce vorbea. Și i se părea lui că ceea ce știe e prea puțin, și se uita sus în nemăsuratul spațiu gol de deasupra sa, și ea zbura cu el, deasupra norilor negri, în timp ce crivățul fluiera și vâjia asemeni unui vechi cântec.
Zburau ei deasupra pădurilor și lacurilor, peste mări și peste țări, și sub ei crivățul rece viscolea repede, lupii lătrau, zăpada scârțâia de ger, deasupra lor, croncănind, zburau stoluri mari de ciori, dar sus, mai sus era luna mare și strălucitoare, acolo unde Kay privea cel mai des în timpul lungilor nopți de iarnă. Iar ziua Kay o petrecea adormit la picioarele crăiesei Zăpezii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *