AVENTURILE LUI CEPELICĂ, Capitolul I

AVENTURILE LUI CEPELICĂ

de Gianni Rodari

 

 

CAPITOLUL I

In care prințul Lămâie este călcat pe bătătură de Cepeloi

 

Cepelică era fiul bătrânului Cepeloi și avea nu mai puțin de șapte frați: pe unul îl chema Ceapăverde, pe altul Cepeluță, pe celălalt Cepușoară și așa mai departe, nume, firește cum nu se poate mai potrivite pentru mlădițele unei preacinstite familii de ceapă. Altminteri, oameni cumsecade cu toții, trebuie să o spunem de la început, deși amarnic de ghinioniști.

Deh, ce să-i faci? Când ești ceapă te naști cu lacrimile în ochi.

Cumătrul Cepeloi trăia laolaltă cu droaia de copii într-o baracă olecuță mai răsărită decât un ghiveci de răsaduri, din acelea ce se văd cu duiumul pe la zarzavagii. Bogătașii care se nimereau din când în când prin împrejurimi, strâmbau din nas a scârbă:”Maică, măiculiță, ce mai pute a ceapă!” și porunceau vizitiului să dea bice Castraveților.

Și iată că într-o bună zi trebuia să treacă prin partea locului însuși guvernatorul, prințul Lămâie în persoană.

  • Ce-o să zică Alteța sa când o să-l pălească duhoarea sărăcanilor? Se perpeleau care mai de care dregătorii de la curte, de grija augustului său nas.
  • Știți ce? Își dădu cu părerea marele șambelan. Propun să-i parfumăm.

Zis și făcut. Un pluton de Lămâi primi pe dată misiunea de a-i înmiresma pe calici. Lămâiașii purtau cu acest prilej pe umăr, în loc de puști, bidoane pline ochi cu odicolon, ba cu parfum de violete și chiar cu apă de trandafiri din Bulgaria, cea mai fină din lume.

Cepeloi cu toată liota sa fură scoși cu sila din cocioabă, puși cu fața la perete și murați din creștet până în tălpi, drept care Cepelică se și alese  cu un strașnic guturai.

Deodată, în depărtare, răsunară surle și trâmbițe și în fruntea suitei sale de Lămâi și Lămâiași  se ivi prințul Lămâie. Era înveșmântat în straie galbene, iar in vârful tichiei purta aninat un clopoțel de aur. Lămâile mai de vază din alai purtau la căciuliță clopoței de argint, iar Lămâiașii fără rang, clopoței de bronz. Zvonul clopoțeilor se auzea până hăt departe, iar mulțimea, crezând că sosise fanfara militară, se îmbulzea în calea zgomotosului convoi.

  • Sosește trupa!

Însă nu era vreo trupă de muzicanți.

Cepelică și tătâne-su se nimeriseră chiar în primul rând. Socotind de la o vreme că încasase destui ghionți, bătrânul se întoarse și strigă la cei ce în învălmășeală nu conteneau

să-i moaie coastele:

  • Înapoi, fraților! Dați-vă înapoi!

Auzindu-l, prințului Lămâie, fu cât pe-aici să-i sară tichiuța de pe cap. Se opri drept în fața bătrânului Cepeloi și, proptindu-se pe picioarele lui strâmbe, i se adresă tăios:

  • Și mă rog, de ce ”înapoi!”? Te supără cumva entuziasmul cu care supușii mei aleargă să mă întâmpine?

–    Alteță, îi șopti la ureche marele șambelan, fiți cu băgare de seamă! Omul acesta pare un rebel periculos. Să fim cu ochii în patru!

Și într-adevăr, pentru a fi cu ochii în patru, un polițist își duse deodată la ochi un binoclu destinat anume pentru supravegherea celor suspecți și care, de altfel atârna la gâtul fiecărui polițist. Bietul Cepeloi înverzise de spaimă.

  • Maiestate, îngăimă el, dar mă împing din spate!
  • Așa și trebuie! tună, prințul Lămâie. Foarte bine fac. Să împingă!

La aceste cuvinte, marele șambelan se întoarse numaidecât spre mulțime și ținu următoarea cuvântare:

  • Prea iubiți supuși! Alteța sa vă mulțumește pentru nețărmurita dragoste ce i-o mărturisiți, înghesuindu-vă în întâmpinarea sa. Apropiați-vă dragi cetățeni, împingeți cât puteți!
  • Dar o să cădem buluc peste domnia voastră, îndrăzni să obiecteze Cepelică.
  • Un polițist își îndreaptă pe dată binoclul spre nesocotitul palavragiu, drept care micul suspect chibzui că-i mai cuminte să-și ia tălpășița strecurându-se printre picioarele celor de față.

La început, gloata curioșilor se ținu mai la o parte, ca să nu se strivească, dar apoi, îmboldită de ocheadele șambelanului, începu să se legene din ce în ce mai tare, ca apa într-o găleată. În învălmășeala ce se iscă, bătrânul Cepeloi se trezi aterizând de-a dreptul pe picioarele prințului Lămâie.

Alteța sa, care suferea de bătături, avu în felul acesta să vadă stele verzi, fără concursul astronomului de la curte. Zece Lămâiași se repeziră asupra nefericitului bătrân și-i puseră, cât ai clipi, cătușele.

  • Cepelică! Cepelică! Striga din răsputeri bătrânul, în timp ce Lămâiașii îl târau după ei. Dar Cepelică nu-l mai auzea, căci între timp se depărtase binișor.

Oamenii din preajma lui știau, cu toate acestea, în amănunt tot ce se petrecuse, ba chiar cum se întâmplă de obicei, știau și ceva pe deasupra.

  • Noroc că l-au arestat. Închipuiți-vă, voia să-l înjunghie pe Alteța sa!
  • Aș! Habar n-ai! Avea în buzunarul de la surtuc o mitralieră!
  • În buzunarul de la surtuc?! Asta-i prea de tot…
  • Cum ? dumneata n-ai auzit împușcăturile?!

Pocnituri se auziseră cu adevărat, dar de la focurile de artificii aprinse în cinstea prințului Lămâie. Oamenii însă, se speriaseră și o tuliseră la fugă, de frica Lămâiașilor.

Cepelică ar fi vrut să astupe gurile sparte, explicându-le că bietul babac n-avea în buzunarul de la surtuc decât un muc de țigară toscană, dar socoti că e mai bine să-și țină gura. Sărmanul! I se păru că nu mai vede bine cu ochiul drept; dar nu era decât o lacrimă ce ținea morțiș să vadă și ea de ce oftează băiețașul.

  • Proasto! Bombăni înciudat Cepelică, și lacrima, speriată, făcu stânga-mprejur.

 

***

Pe scurt, Cepeloi fu osândit să zacă în temniță toată viața, ba chiar și după moarte, deoarece închisorile prințului Lămâie, aveau fiecare și câte un cimitir.

Cepelică se duse să-l vadă la închisoare.

  • Bietul meu tată, îl îmbrățișă el plângând, te-au vârât la gherlă ca pe un om de nimic, laolaltă cu toți tâlharii și ucugașii.
  • Scoate-ți asta din cap, fiul meu! îl povățui bătrânul, mângâindu-l cu drag. În temniță dai peste oameni foarte cumsecade, să știi!
  • Bine, dar ce nelegiuiri au săvârșit?
  • Nici una. Tocmai de aceea au înfundat pușcăria. Prințul Lămâie nu-i poate suferi pe oamenii de treabă. Cepelică se strădui să priceapă spusele bătrânului.
  • Cum s-ar zice… adicătelea, e o cinste să stai la închisoare?
  • Câteodată, da. De bună seamă temnițele sunt făcute pentru hoți și ucigași, dar de când e prințul Lămâie la putere, totul e pe dos: găinarii și netrebnicii se-nvârtesc la curte, iar închisorile gem de oameni ce n-au altă vină decât cinstea.

Băiatul căzu pe gânduri. Chibzuia anume cum ar face să rămână cinstit, fără ca pentru        asta să intre la pușcărie.

  • Adică, nu! izbucni Cepelică, de intrat o să intru la pușcărie, dar ca să vă eliberez pe toți.

Bătrânul clătină din cap cu tristețe.

  • Nu-ți face iluzii fiul meu! N-o să fie prea ușor. O să vezi tu!
  • În acest moment apăru un Lămâilă de gardă, ca să-i înștiințeze că vizita se terminase.
  • -Cepelică, spuse atunci prizonierul, tu acum ești măricel și ești în stare să-ți porți singur de grijă. Las-o pe biata maică-ta și pe frățiorii mai mici în grija lui nen-tu Ceapă și tu ia-ți desaga în spinare și pornește în lumea largă. O să vezi și o să înveți multe.
  • Degeaba! Eu n-am cărți și nici bani să-mi cumpăr! Se posomorî băiatul.
  • Nu-i nimic! N-ai de studiat decât o materie: pe ticăloși! Deschide bine ochii! Când dai de un tiran, oprește-te, cercetează-l…
  • Și pe urmă, ce trebuie să fac?
  • O să-ți dai tu singur seama, la momentul potrivit.
  • Haida-de, strigă, Lămâilă, ați flecărit destul! Iar pe tine mucosule, să nu te mai prind pe aici dacă nu vrei să ajungi și tu la pușcărie.

Cepelică ar fi vrut să-i spună câteva de la obraz, dar își mușcă buzele. Cugetă, pe bună dreptate, că n-are rost să se lase arestat înainte de-a încerca să-și înfăptuiască năzuințele. Îl îmbrățișă așadar pe bătrân și grăbi s-o șteargă.

În aceeași zi îi încredință pe maică-sa și pe frățiori unchiului său, Ceapă, un om ca pâinea caldă și care era socotit norocos, deoarece își găsise o slujbă de paznic.

Își puse apoi traista în băț și o porni pe drumul pribegiei, care de fapt era un drum ca toate drumurile, doar că era primul care i se înfățișă. Se vede însă că o apucase pe drumul cel bun, căci după câteva ceasuri, ajunse la marginea unui cătun, al cărui nume însă nu era însemnat, așa cum se obișnuiește. Iar prima casă, nu era nici ea, la drept vorbind, o casă ca toate casele, ci mai degrabă un fel de cușcă, nimerită pentru un câine, în cel mai bun caz, dar și acela scurt de picioare.

La ferăstruică se zărea fața unui moșnegel cu barbă roșcată, care se uita afară, trist și nu părea să aibă altă treabă decât aceea de a-și căina soarta.

Momentan fără comentarii.

Leave a Reply