[dropcap1]C[/dropcap1]ÎNDVA, o maimuţă se privea într-o oglindă. Văzîn-du-şi doar mâinile şi picioarele, şi gîndindu-se la puterea ei, cît şi la atîtea viclenii de care era în stare, ea crezu că e la fel ca omul, sau poate şi ceva mai mult decît el. Dar cum nu era lipsită de gust, cînd îşi zări şi chipul în oglindă se văzu nevoită să-și recunoască urîţenia. Se gîndi ea ce se gîndi şi deodată îi veni în minte că vina era a oglinzii şi nu a chipului ei, care era, pesemne, cu totul altfel, adică mult mai atrăgător decît pocitania pe care o vedea ea in oglindă.
– Fii blestemată, oglindă neruşinată! țipă maimuţa. Numai tu eşti de vină! Eu sînt o frumuseţe, ba chiar mai frumoasă decît frumuseţea însăşi! De ce îmi arăţi chipul ăsta pocit, care nu-i al meu?!
Şi luînd un băţ pe care-l avea la îndemînă, se apucă să izbească in oglinda cea mare, făcînd-o în sute de bucăţele. Rîsul răutăcios de pe figura maimuţei se prefăcu iute într-un rînjet de mare amărăciune. De unde-i apăruse un singur chip pocit în oglindă, acum pe unde se învîrtea, nu dădea decît de acelaşi chip, dar în sute şi sufe de cioburi. Răzbunarea ei nedreaptă se întorsese împotrivă-i. Şi adevărul, oricît de dureros a fost el, a potolit îngîmfarea fără noimă a maimuţei.