Se spune că un mare negustor avea o fată tare frumoasă, o mândrețe, pe nume Saad. El stăpânea corăbii multe, ce cutreiereau mările gemând de mărfuri.
Într-o zi sosi vestea că toate corăbiile lui se scufundaseră. Adânc se mai întristă negustorul. Îi merse din ce în ce mai rău, și nu trecu mult și ajunse calicul calicilor.
Atunci se mută cu fiica sa la țară, într-o colibă de rând. Cu toate acestea erau fericiți, căci Saad își îngrijea cu dragoste tatăl și făcea gospodăria cu sârg.În noua lor viață, fata era o încântare și o bucurie nespusă pentru tatăl ei, făcându-l să se simtă cu totul și cu totul fericit.
într-o bună zi veni un om cu vestea că una din corăbiile sale, scăpată de la naufragiu, sosise în port. Mare fu bucuria fostului negustor când află nemaisperata veste. Se grăbi să iasă în întâmpinarea corăbiei cu mărfuri. Înainte însă de a pleca, o întrebă pe fată ce ar dori să-i aducă de la oraș.
– Un trandafir frumos, atâta îmi doresc, fu răspunsul ei.
– Fiica mea, îi zise tatăl, cere-mi unu lucru de preț, căci acum, slavă lui Allah, suntem din nou înstăriți.
– Îți mulțumesc mult, tată, dar eu nu vreau decât un trandafir frumos, atâta, spuse din nou Saad.
Atunci tatăl îi făgădui și plecă. Se duse în port, luă în stăpânire corabia cu mărfuri și porni apoi să caute un trandafir pentru fata lui. Dar nu găsi defel, căci încă nu venise vremea trandafirilor. Curând porni spre casa de la țară.
Cum drumul tăia printr-o pădure mare, după ce se întunecă, neguțătorul se rătăci prin pădure, așa că, până la urmă, fu silit să caute un loc de înnoptat. În depărtare zări o lumină. Merse într-acolo și dădu de un castel mare. Intră în el fără să fie întâmpinat de nici o suflare omenească. Atunci începu să deschidă toate odăile una câte una, dar nu fu chip să găseascățipenie de om.
În cele din urmă, cum se trezi în fața unei mese pline cu cele mai gustoase mâncăruri și cele mai alese băuturi, se apucă să se înfrupte. Apoi găsind într-un dormitor un pat moale se afundă în el, dormind dus, până dimineața. Când se trezi, pe masă îl aștepta micul dejun. După ce mâncă, coborâ în grădină de unde rupse un trandafir, când, deodată, îi apăru în față o pocitanie cu trupul și cu înfățișarea înfricoșătoare, jumătate om, jumătate animal. Uriașul îl întrebă cum de ajunsese acolo, iar negustorul se apucă să-i depene povestea lui, cum de ajunse să culeagă trandafirul pentru fata lui Saad. Iar pocitania îi spuse:
– Mă învoiesc să iei trandafirul, însă cu o condiție: să mai treci pe aici și să aduci cu tine și pe fiica ta!
Negustorul făgădui că așa va face. Îi mulțumi și plecă. Cum ajunse acasă dădu fetei trandafirul și îi istorisi ce i se întâmplase pe drum. Saad îi mulțumi cu căldură pentru toată strădania lui.
După cîteva zile fata îi spuse neguțătorului:
– Cred că a venit vremea să-ți ții făgăduiala făcută pocitaniei, tată.
Purceseră la drum. Merserăși merseră până ajunseră în pădurea unde se afla palatul pocitaniei. Intrară în el, dar nu aflară pe nimeni. În schimb, găsiră masa pusăși patul gata pregătit.
Mâncarăși se culcară, iar dimineața; pe când se aflau amândoi în grădină, veni și pocitania. După ce îi dădu binețe fetei, îi mărturisi că dorește să-și unească viața cu a ei. Pe Saad o cuprinse teama, iar tatăl ei îi răspunse răspicat că se împotrivește acestei uniri. Pe chipul pocitaniei se iviră semnele unei mari tristeți. Înfrângerea și resemnarea i se puteau citi în ochii scăldați în lacrimi.
Mila se cuibări în sufletul lui Saad; se gândi cât de bine îi primise pocitania și cât de nerecunoscătoare fusese când se arătase atât de hotărâtă să nu îl ia de bărbat. Ea îi ceru un răgaz de o lună până să-i dea răspunsul cuvenit. Și pocitania se învoi, dar le ceru ca, în tot acest răstimp, să locuiască împreună, tatăși fiică, în palatul său, ca oaspeți. Saad primi.
Pocitania făcea tot ce-i stătea în putință ca oaspeții săi să se simtă cât mai bine. Saad se minuna văzând odăile palatului pline cu cele mai frumoase și mai minunate lucruri, împodobite toate cu perle și multe alte nestemate. Trecu o lună după care pocitania o întrebă pe Saad care îi este răspunsul.
– Ai fost tare bun și darnic cu noi. În pofida înfățișării tale atât de respingătoare, ai cele mai alese însușiri ale sufletului, așa că eu primesc cu dragă inimă să mă unesc cu tine.
Nu sfârși bine de rostit aceste vorbe, căși văzu cum pocitania se preschimbă într-un prinț frumos.
Cu o plecăciune adâncă, acesta îi sărută mâna și îi spuse:
– Eram un prinț falnic, draga mea, dar un vrăjitor rău m-a prefăcut într-o pocitanie cu înfățișare dezgustătoare, sortindu-mă să rămân așa până ce o fată frumoasă va primi să-mi fie soață. Înmiită fu atunci bucuria lui Saad care se mărită cu prințul și făcură nuntă mare.