A fost odată, în vremurile de demult, un rege care avea trei feciori. Doi dintre ei erau de la aceeași mama, iar al treilea, de la o alta.
Împăratul, om milostiv, era respectat de toți supușii săi ca un tată. Orice drumeț poposit la palatul lui era cinstit, primind mâncare și bună găzduire. Și, de aceea, nu era om care să nu-l iubească. Într-o zi, împăratul orbi
și nici un vraci nu-i putu găsi leacul, până trecu pe acolo un derviș pribeag. Când îl văzu pe regele cel orb, îl
întrebă cu mare milă ce i se întâmplase.
– Am fost lovit de o boală atât de grea, încât nici un doftor nu-mi poate găsi leacul.
Dervișul îi spuse:
– Eu am să-ți spun leacul cu care, de-o vrea cerul, te vei vindeca negreșit.
– Care este leacul acela? îl întrebă degrabă împăratul.
– Într-o grădină anume se află un gutui și un măr. De vei mânca poame din ele te vei tămădui, dar e tare greu să ajungi la această grădină, îi grăi dervișul.
Apoi dervișul plecă, iar cei trei fii ai împăratului își vestiră tatăl că sunt gata să meargă cu toții să-i aducă
mere și gutui din grădina aceea.
– Duceți-vă, dragii tatii, și Allah fie cu voi! le zise împăratul.
Cei trei porniră spre grădina căutată. Merseră întruna până ce la o răscruce deteră peste o fântână.
Pe unul din drumuri stătea scris: „Drum în flăcări”, pe cel de-al doilea „Drum în apă”, iar pe cel de-al treilea „Drum fără întoarcere”. Hotărâră să meargă fiecare pe câte un drum și la întoarcere să se întâlnească la aceeași fântână.
Și așa feciorul cel mare porni pe drumul în flăcări, feciorul mijlociu pe drumul în apă, iar cel mic, Saaladin, pe drumul fără întoarcere. După puțin timp feciorul cel mare se întoarse, căci nu îi fu cu putință să străbată un drum atât de greu. Se așeză la fântână, în așteptarea celorlați doi frați ai săi. Nici nu se așeză bine, că fratele mijlociu se și ivi; nici lui nu îi fu cu putință să străbată un drum atât de greu. Se așezară amândoi frații să adăste întoarcerea fratelui lor mai mic. Pe drumul său, Saaladin merse multă vreme până se trezi în fața unui palat durat numai și numai din țeste de om. Se opri înmărmurit să-l priveascăși, pe când se tot uita la el, văzu trecând pe acolo un batrân. Îi dădu binețe și îl întrebă ce era cu acest palat atât de neobișnuit. Bătrânul îi răspunse:
– Fiule, fugi cât mai departe de aici, căci, de te zăresc cumva balaurii, îți vor tăia și ție capul, așa cum au făcut cu ceilalți, și ți-l vor pune deasupra tuturor acestor tigve.
– Da, dar n-am voie să mă întorc din drum, căci trebuie să dobândesc merele și gutuile care vindecă orbirea, îi răspunse Saaladin. Apoi își depănă povestirea, iar bătrânul îl povățui așa:
– Fiule, lasă-ți calul aici, ia vasul acesta și du-te în grădină. Acolo se află nu mai puțin de șapte balauri. De-i găsești dormind, intră prin cealaltă parte a grădinii și culege câte mere și gutui vrei. Dar de sunt trei balauri, ai grijă să nu intri în grădină, altminteri ești pierdut.
Saaladin își luă rămas bun de la șeih și după ce îi mulțumi pentru povață, se îndreptă spre grădină. Văzând că cei șapte balauri dorm, intră prin cealaltă parte a grădinii și începu să adune în vasul dat de derviș atâtea gutui și mere până ce-l umplu. Apoi se lăsase în grabă acolo unde-l lăsase pe șeih, îi mulțumi din nou, își încălecă armăsarul și se întoarse la frații săi.
Aceștia, când văzură că Saaladin întârzie, bănuiră că se va întoarce cu merele și gutuile tămăduitoare și, roși de pizmă, puseră la cale cum să scape de mezin. Aveau să-l arunce în fântână de cum s-o întoarce, și așa ei doi, frații mai mari, se vor întoarce la împărat cu leacul făgăduit, dobândind astfel recunoștințăși întreaga dragoste a părintelui lor. Când Saaladin ajunse la ei, îi dădură frumușel binețe, îi luară merele și gutuile, chipurile ca să le privească îndeaproape și apoi îl rugară, așa cum se învoiseră între ei, să coboare în fântână după apă, lucru pentru care era nevoie de un bărbat zvelt, iar ei doi erau mult mai voinici. Îl legară așadar pe Saaladin cu o sfoarăși îl lăsară în fântână. Dar nici nu ajunse bine la mijlocul fântânii, că cei doi frați mai mari tăiară funia, iar Saaladin se prăvăli la fund, gemând de durere.
Iute, cei doi frați încălecară pe cai și se întoarseră cu gutuile și merele la tatăl lor. Când i le dădură, acesta îi întrebă ce știu despre Saaladin.
– L-am așteptat multă vreme, tată, dar el nu s-a arătat, îi răspunseră ei. Cu voia lui Allah, poate că se va întoarce curând.Împăratul mâncă poamele aduse de cei doi fii ai săi, dar nu-și recăpătă vederea și nu simți nici cea mai mică ușurare a suferinței sale. Atunci porunci să fie găsit devișul cel înșelător și să i se taie capul, căci îl mințise cu nerușinare.
Când devișul se înfățișă înaintea sa, împăratul îi spuse:
– Leacul tău nu m-a vindecat precum ai făgăduit tu.
– Se vede treaba că cel ce ți-a adus poamele nu este același cu cel care le-a cules, de aceea nu te-ai vindecat, îi grăi liniștit devișul.
În vremea aceasta, pe lângă fântâna în care fusese aruncat Saaladin trecu o caravană. Un cămilar se băgă în fântână, după apă, ca să-și adape cămilele. Așa dădu de Saaladin. Îl trase afară, îl îngriji cu răbdare și milă, îl ajută să se pună pe picioare. Apoi îl îmbrăcă cu haine frumoase și cu Saaladin împreună, caravana își urmă drumul până ajunse chiar în orașul împărățit de tatăl lui Saaladin.
Unul dintre cămilari se duse la împărat și îi spuse:
– Împărate, ne-a fost dat ca în drumul nostru să întâlnim un flăcău bun la suflet. L-am salvat de la pieire și ți l-am adus ție în dar, cu rugămintea noastră umilă de a-l primi.
Auzind vorbele cămilarului, cei doi prinți mai mari fură munciți de o amarnică bănuială. Nici nu intră bine Saaladin în încăperea în care se afla împăratul, și acesta își deschise ochii și își recăpătă vederea. Primul om pe care-l văzură ochii lui înzdrăveniți ca prin minune, fu însuși Saaladin. Se ridică împăratul și-și îmbrățișă cu drag mezinul. Acesta îi povesti ce nelegiuire făcură frații lui, iar împăratul porunci de îndată să li se taie capul.
Saaladin îi urmă la tron, iar dervișul fu răsplătit din plin.