Odată, pe când un împărat hoinărea pe malul mării zării un pescar ce își arunca năvodul în apă. Se apropie de el și îi spune:
– Vinde-mi mie ce vei scoate cu năvodul tău!
– Bine, îi răspunse pescarul.
– Ce-mi ceri în schimb? întrebă împaratul.
– Împărăția ta!
Se miră împăratul de cutezanța pescarului. Cugetă o clipăși grăi:
– Fie precum vrei tu!
Așteptară puțin. Curând pescarul trase năvodul din apăși scoase din el o sticlă în care se afla un prea ciudat lichid.
Se uita pescarul cu dispreț la sticlăși o întinse împăratului. Acesta o luăși în schimbul ei îi dădu veșmântul, sceptrul și paloșul.
Iar pescarului nu-i venea să creadă că trăiește aievea o atât de mare bucurie.
Împăratul pleacă cu sticla, tot cercetând-o și încercând să deslușească ce se afla în ea.
Împărateasa nu mai putea însă nici să bea, nici să mănânce de supărare la gândul că împăratul părăsise cârma țării în schimbul unei prăpădite de sticle. Nu trecu o lunăși împarăteasa căzu la pat din pricina amărăciunii și a lipsei de hrană.
Împăratul însă încerca necontenit să afle taina preaciudatului lichid. Cu gândul că poate, ar avea puteri tămaduitoare, turnă câteva picături pe picioarele nevestei sale ce nu se mai putea mișca și ea, de îndată, se ridică din pat, scăpând de boală. Foarte mult se bucură împaratul de minunea săvârșită; fără să stea pe gânduri dădu sfoară în țară că avea în puterea lui un leac miraculos, care vindeca pe oricine de neputința de a se mișca. Mult se bucură nerodul. Zeci de bolnavi erau aduși zi și noapte și plecând vindecați îi lăsau, drept mulțumire, bani grei. Cât despre pescarul nostru, el dobândise împărăția și tronul, dar nu-i venea să creadă că devenise cu adevarat ocârmuitorul unei țări. Mintea și trupul lui rezistau anevoia la o povară neașteptatăși atât de mare, căci de la viața de pescar la cea de împărat era o cumplită deosebire. Curând el căzu la pat, fără să-și mai poată mișca trupul. Toți doctorii împărătești fură chemați să-l vindece de boala lui, dar nici unul nu putu să-i dea de leac, așa că pescarul împărat rămase mai departe ținut la pat, fără să se miște sau să poată vorbi.
În sinea lui își dorea să fie iar pescarul sănătos de altă dată, să se miște și să muncească în voie.
Fostul împărat află de boala pescarului și se duse la acesta la palat. Intrând și salutându-l după datină, îi vorbi așa:
– Eu am un leac care te va vindeca cu siguranță, măria ta, dar în schimbul lui, îți cer ceva ce depășește orice închipuire.
Pescarul care nu-l recunoscuse, îi făcu semn să-i spună ce anume dorea.
– Vreau împarăția ta.
La auzul acestor vorbe, pescarul închise puțin ochii și, când îi deschise, făcu semn că se învoiește să plătească.
Cât ai clipi împăratul scoase sticla din traistă, o deschise și picură puțin lichid pe trupul pescarului.
Acesta se mișcă numaidecât. Se ridică din pat și uitându-se la sticlă cu o mare uimire o recunoscu în sfârșit.
Privi apoi la omul care-l tămăduise de greaua suferință, și îi spuse:
– Nu cumva tu ești împăratul?!
– Am fost împăratul! Îi răspunse acesta râzând.
– Și încă mai ești vorbi mai departe pescarul. Vino și ia-ți iarăși sceptrul și coroana. Redă-mi fericirea, sănătatea și viața.
Lepădă de pe el veșmântul împărătesc și se îndreaptă spre marea necuprinsă căutându-și năvodul.