Lacul misterios

Fata nu știa cum să-i mărturisească prințului dragostea sa, îi era imposibil, dar se hotărî să povestească despre lac. Poate ar ajuta-o într-un fel. Se duse la el și îi mărturisi durerea ei despre lacul misterios. Prințul o invită să meargă împreună la lac, cu ajtorul cămășii fermecate. Dar cum peste tot sunt oameni pizmași, un om al împăratului îi urmări și află de cămașa fermecată. Fata și prințul zburară până ajunseră la lac. Toată apa trebuia să fie scoasă din lac, căci șarpele ar fi murit numai atunci când ar fi rămas fărăr apă. Când cerură ajutorul împăratului, acesta nici nu vru să audă, dându-și seama că fata se îndrăgostise și ea de prinț și că planul cu fiica lui cea urâtă nu mai avea cum să reușească se gândi s-o pedepsească pe fată și să-i fure cămașa fermecată.  Nu avea încredere în nimeni și de aceea voia să facă singur acest lucru.
Prințul, din dragoste pentru fată, chemă ajutoare din țara sa și goliră lacul de apă. Pe celelalte vietăți le ocrotiră într-un gîrlici anume pregătit. Șarpele începu să se zbatăși nu peste multă vreme își dădu duhul. Încet, încet lacul se umplu la loc cu apă. Fata noastră fu nespus de fericită văzând peștișorii înotând zglobii și micile vietăți ale apei trăind fericite, în liniște și pace.
Odată ajunși la palat, împăratul, care nu-și putu stăpâni furia, zise:
– Prințe nesăbuit, să știi că nu e fata mea, ci o fată oarecare.
– Împărate, ceea ce-mi spui, îmi spui prea târziu, eu o iubesc pe această fată.
Furia împăratului fu groaznică și-și jură să facă totul pentru a-i fura cămașa fermecată.
Fata și prințul și-au luat rămas bun, spre a pleca în țara cea îndepărtată. În timpul acesta, împăratul reuși să pună mâna pe cămașa fermecată și s-o arunce în foc. Nici nu arse bine, că se porni un vuiet și o vijelie, care îl spulberă pe împărat. Și până în zilele noastre, împăratul cutreieră întreaga lui împărăție. Dar cine să-și mai amintească de el!