Undeva, într-un colț de lume, se întindea cât vedeai cu ochii o câmpie, în mijlocul căreia se afla un lac cu ape albastre precum cerul, plin de mici vietăți, peștișori colorați, scoici multicolore. Dar,din când în când apele se umflau, ieșeau din maluri, pline de nămol, iar animalele piereau. Pe acele meleaguri, într-o căsuță liniștită, locuia o țărancă singură cu fiica ei.
Aceasta iubea nespus de mult animalele și-și petrecea mai tot timpul îngrijindu-le. Dar micilor vietăți ale apelor nu le putea veni în ajutor niciodată: le găsea moarte și nimic nu le mai putea ajuta.
Într-o bună zi, pe când privea tristă namolul rămas de pe urma revărsărilor și micile vietăți moarte, în față îi apăru un batrân, care o întreba:
– Ce-i cu tine, fetițo? De ce plângi? De ce esti necăjită?
– Cum să nu fiu tristă! Privește și dumneata câte animale au murit, iar eu nu pot face nimic. Ma simt așa de neputincioasă!
– Dar ai intrat tu în apă, să vezi care e pricina, să vezi de ce se întâmplă toate astea?
– Nu, unchiule. De înotat știu să înot, dar nu am curaj. A încercat cineva odată, dar nu s-a mai întors, așa că eu n-am mai avut curajul s-o fac.
– Uite ce-ți spun eu, fetițo: fă-ți curaj și intră!
Bătrânul dispăru de parcă l-ar fi înghițit pământul. Fata privea lacul albastru, când observă un peștișor roșu-auriu, care parcă o invita să înoate odată cu el.
Fericită, se aruncă în apă, iar peștișorul îi arăta pe unde să înainteze. Nu mai știa de câtă vreme mergea așa, când văzu că peștișorul se opreste și-i face semn să bage bine de seamă. Într-adevar, nu departe de acolo se zărea intrarea într-o peșteră. Când ajunse în peșteră, nu știa în ce parte să privească mai întâi, atât îi era uimirea de mare. Era o cameră plină de comori; aurul strălucea ca soarele. Își aminti de cuvintele bunicii: „Aurul nu trebuie să te încânte, căci îți ia nu numai ochii, ci și mințile”. Și începu să privească atent celelalte lucruri din jur. Văzu o oglindă mică cu picior de lemn frumos lucrat. O luă în mânăși nu mică îi fu mirarea când văzu în oglindă chipul bătrânului zâmbindu-i cu căldură. O vazu apoi pe mama ei plângând. Se întristăși își puse repede oglinda în sân; vru să plece cât mai repede acasă. La plecare, zări o cămașă care-i fu pe plac. O pune repede pe umeri și simți o vijelie care o purtă până acasă. Cămașa era fermecată.
Țara în care locuia fata și mama ei era condusă de un împărat care, în fiecare an, cutreiera satele în căutare de fete pentru palat. Se spune că fetele o duceau greu la curtea sa și de aceea mamele le ascundeau cum puteau ele mai bine. Veni și rândul fetei noastre să fie luată la palat. Avu timp să ia cu sine oglinjoara și cămașa fermecată. La palat muncea cu greu, dar cu munca era obișnuităși mai știa de la mama ei că de multe lucruri îți poate fi rușine, dar de muncă, ba.
Într-o zi, la împărat se prezentă un prinț dintr-o țară îndepartată, ca să o vadă pe fiica împăratului, spre a o lua de nevastă, desigur, dacă i-ar fi plăcut. Pe fiica împăratului nimeni nu o văzuse vreodata. Lumea spunea că era urâtă, și că de aceea împăratul o ținea ascunsă.
Cred că aceasta a fost și pricina pentru care împăratul o chemă pe fata noastră să se îmbrace frumos și să apară la marea petrecere pe care o dă în cinstea prințului. I s-a poruncit să facă tot ce poate spre a-i fi prințului pe plac. Dacă cumva i-ar fi cerut mâna, apoi se schimba cu fata cea urâtă a împăratului.
La petrecere, înconjurată de multă lume, îmbrăcată ca o prințesă, fata noastră strălucea de frumusețe. Prințul dansă numai cu ea toată noaptea și se îndrăgosti imediat, dar lucrurile luau o întorsătură tot mai tristă cu cât fata noastră se îndrăgosti și ea pierdută de el. Nefericită, își aminti de oglinjoara fermecată. O scoase și se privi.
– Oglinjoară, ascultă-mă! Sunt foarte nefericită. M-am îndrăgostit în zadar. Nici pe peștișori nu i-am putut ajuta. Nu știu ce să fac. Și, deodată, în oglinjoară apăru lacul, pe fundul căruia văzu un șarpe uriaș, și apoi pe bătrânul care-i spusese:
– Fată dragă, n-ai folosit cum trebuie nici cămașa, nici oglinda. Și n-ai aflat nici de ce mor peștișorii. Dar, pentru că iubești atât de mult animalele, îți voi spune eu: pe fundul apei trăiește un șarpe uriaș pe care l-ai văzut adineaori și care mănâncă animalele. Cred că ai observat că în lac nu sunt decât animale mici, asta înseamnă că n-au avut timp să crească, și când mănâncă balaurul, lacul se tulbură așa cum ai văzut, iar micile vietăți sunt aruncate pe mal. Oamenii trebuie să te ajute să omori monstrul. Cât despre dragostea ta, trebuie să povestești prințului tot adevărul. Asta trebuie s-o faci tu. Și bătrânul dispăru.