Hassan și împăratul Roșu

După un timp i se păru a auzi vocea tatălui său, dar, cum nu văzu pe nimeni își văzu mai departe de drum. Deodată zări o floare frumoasă. Întinse mâna să o culeaga dar floarea pieri ca o nălucă, râzând cu glasul fratelui său Aladin.
Apoi din spatele său se auzi o larmă cumplită. Se uită să vadă ce e: o floare dansa, strigîndu-l cu glasul lui Magdin. Când se apropie de ea floare pierii râzând.
Nedumerit, Hasan începu să se rotească ca și floarea ce se tot învârtea când deodată, pământul se despica și din el ieși câinele cel alb și îi spuse:
– Încalecă cu nădejde pe spinarea mea, voinice, că vom zbura împreună spre Insula de Mărgean!
Încălecat pe spatele câinelui, Hasan străbătu norii cu iuțeala fulgerului și se pomeni în fața unui castel de aur, argint și pietre prețioase. Câinele îi grăi:
– Intră acu în acest palat. Într-o sală mare ai să dai de multe arătări. În mijlocul lor se află căpetenia lor, dracul dracilor, pe nume Astarte. Cum intri, tu strigă: „ Astarte a murit!”. Dracii vor crăpa cu toții până la ultimul; tu pune mâna pe ulciorul ce se află în fața lui pe masă și întoarce-te fuga la mine. Dar ai grijă, Hasane, să nu cumva să iei altceva de acolo, oricât ți-ar încânta privirea.
Hasan intră în palat, ajunse în sala cea mare în care erau strânși dracii și când ajunse în mijlocul lor strigă cu tărie: Astarte a murit!” și pe loc dracii muriră cu toții. Luă iute ulciorul și dădu să plece dar înainte de a ieși, zări un șirag de perle atât de frumoase, încât, năucit, uită de povață , se apropie, puse șiragul în buzunar și ieși. Înainte însă de a ajunge la Împaratul Roșu, câțiva dracii îl prinserăși îl duseră la căpetenia lor, Astarte. Acesta îl întrebă ce voia și de ce venise acolo. Hasan îi mărturisi totul fără ocolișuri. Când pomeni numele Împaratului Roșu, dracii făcură cu toții o plecăciune adâncă.
Apoi Astarte îi grăi lui Hasan:
– În cinstea lui Roșu te iertăm de astă dată. Nu îți vom lua viața, dar nici nu îți vom da apa vieți până nu vei aduce tichia fermecată care te face nevăzut.
Hasan ieși nevătămat de la draci. Cand ajunse la câine, îl găsi încruntat și mânios:
– Până acum nici om nici diavol nu a nesocotit porunca lui Roșu Împărat. Drept pedeapsă pentru neascultarea ta, o să te tai în bucăți. Te sfătuisem să nu iei altceva decât ulciorul.
Hasan începu să se jeluiască și să ceară îndurare. Roșu îl iertă și îi făgădui să îl ajute în dobândirea tichiei fermecate. Și iarăși Hasan se urcă pe spatele lui și tăiară împreună cerul până ajunseră la o peșteră mare. Aici Roșu împărat îi spuse să intre, să ia tichia și, deși înăuntru va vedea o fata frumoasa să nu cumva să întindă mâna după ea.
Intrarea peșterii era pazită de un leu, care avea dinainte un mușuroi de orz și un cal care avea dinainte o halcă de carne. Hasan puse orzul în fața calului și carnea în fața leului și își urmă, liniștit, drumul în peșteră. Nu ajunse bine pe la mijlocul peșterii și văzu o fată frumoasă ce se apropia de el purtând pe cap tichia fermecată. Când ajunse la el, fata înclină capul, iar Hasan întinse mâna îi lua tichia și plecă iute, dar inima îi fu vrajită de această fată.
Fata îl stigă pe nume, venind spre el cu brațele întinse. Hasan nu se putu stăpînii și, întinzîndu-și mâna o prinse pe a ei.
Cât ai clipi, fata se preschimbă într-un gin înfricoșător care se repezi la el să îl sugrume. Atunci calul și leul îi săriră în ajutor, căci nu uitaseră binele ce le făcuse flăcăul. Încolțit de leu și de cal, duhul cel rău îl lasă în pace pe Hasan, dar în schimb, îi lua tichia și îi spuse:
– Nu vei dobandi tichia fermecată decât după ce îmi vei aduce perla cea mare.
Hasan se întoarse la Roșu Împărat. Când îl văzu câinele vru să îi ia viața căci îi nesocotise porunca. Și iarăși Hasan îi ceru îndurare și iarăși câinele se înduplecă. Încalecat pe spatele câinelui, Hasan zbură cu el, străpungând norii. În apropierea unei fântânii câinele se lăsă pe pământ și îi zise:
– Acum coboară în fântâna aceasta. Ai să vezi un zid cu ușă. Tu deschizi ușa și mergi pe coridoarele lungi. La capătul lor se află o sală mare, unde vei întâlni o femeie pe două stânci.
Ea îți va arăta tot felul de femei frumoase, apoi te va duce la perla cea mare. Tu ia-o și întoarce-te de îndată. Dar ai grijă, Hasane, să nu care cumva ca vreuna din femeile acelea frumoase să-ți câștige inima, căci de data aceasta nu te voi mai ierta.
Hasan pleacă, coborâ în fântână, găsi ușa, intră, merse pe coridoarele lungi până la sala cea mare, unde întâlni o femeie ce îi arată tot felul de bogăți, îl duse în cotlonul unde se afla Perla cea mare. Hasan o luă și se întoarse numai-decât, în vreme ce femeile îl ademeneau: „vino, Hasane, întoarce-te la noi!”
O clipă își uită de povață și vru să le răspundă, dar i se păru că aude glasul câinelui strigându-l. Se dezmeticii și se grăbi să se întoarcă. Ieși din fântână cu perla, ajungând cu bine la câinele ce îl aștepta. Acesta îi povesti atunci cum cei doi frați au încercat să-l ucidă, și cum au ajuns muncitori cu ziua. Apoi câinele îl purtă pe Hasan în zbor, mai întâi pînă la peșteră unde flăcăul dădu perla în schimbul tichiei și mai departe la palatul dracilor, unde, în schimbul tichiei fermecate primi ulciorul cu apa vie chiar de la Astarte însuși. Cu ulciorul cu apă vie în mâini, Hasan se întoarse la credinciosul său ajutor. Acesta îl purtă iar pe spate, zburând la orașul de aur, unde il înapoie pe fratele său Aladin, și la orașul de argint, pe Magdin.
Își luară cu toții rămas bun de la împăratul Roșu, îi mulțumiră pentru izbăvitorul său sprijin și îl rugară smeriți, de iertare.
Toți trei frații merseră fără odihnă până la Bagdad, unde tatăl lor, împăratul era pe moarte. Cu ultimele puteri el bău apa vieții și pe dată se înzdrăveni. Drept mulțumire pentru binele făcut, împăratul îl lasă pe Hasan moștenitorul său.
Hasan se casători cu fata împăratului Indiei, cea care, pentru frumusețea ei era numită luceafărul de dimineață.