Trăia odată un bătrân tare înțelept, care crescuse trei feciori. Îi iubea pe toți la fel, dar nu știu de ce mi se părea mie că pe mezin îl avea mai aproape de inimă. Poate fiindcă era cel mai ascultător și nu-i ieșea niciodată din cuvânt.Părerea asta o aveau, din păcate, și frații lui, și ce era și mai urât, pentru asta îl invidiau.Ba, mai mult, i-au pus gând rău. Într-o bună zi, l-au chemat și i-au spus:
– Frățioare, n-ai vrea să mergem să ne încercăm norocul? Am aflat că departe de aici, într-o țară, stăpânește un zmeu. Trebuie să-i ajutăm pe oamenii care trăiesc sub teroarea lui.
Nici nu trebuie să vă mai spun că cel mic a primit de îndată să-i ajute. Și-au luat rămas bun de la tatăl lor și au pornit-o spre țara necunoscută.
Au mers ei ce au mers și au ajuns la o răscruce și au văzut că dintr-o pădure ieșea mult fum. Se apropiarăși ce să vezi?! Trei uriași își fierbeau mâncarea în niște cazane mari cât casa. Cei doi frați mai mari se speriarăși se traseră deoparte, dar cel mis se apropie fără frică.
– Buna ziua, uriașilor! Dar ce faceți voi aici?
– Ce să facem?! Mâncare. Dar tu cine ești?
– Cine sunt? Apoi eu și cu frații mei mergem spre țara stăpânită zmeu.Vrem să-l doborâm ca să-i scăpăm pe oameni de nelegiuirile lui, răspunse cu curaj cel mic.
Ceilalți frați, plini de teamă se făcuseră nevăzuți. Unul din uriași începu să râdă, iar după aceea să strănute.Vântul pe care-l stârni strănutul său îl aruncă pe mezin în vârful unui copac, spre hazul uriașilor. De acolo el coborâ tiptil, apucă apoi doi pari din cei mai groși, se apropie de cazanele în care fierbea mâncarea și cu iuțeală nemaiîntâlnită, cu amândouă mâinile, bagă cei doi pari sub cazane și le răsturnă peste uriași. De durere, acești nu mai știau ce să facă. Le pierise îngâmfarea.
– Iertăciune! Cine ești tu? Lasă-ne, nu ne omorâ, poate vei avea vreodată nevoie de noi. O să te slujim cu credință!
Fratele cel mic se gândi puțin și-și aminti cuvintele tatălui său: „în viață să ai întotdeauna mai mulți prieteni decât dușmani”. Atunci, le spuse:
– Uriașilor, vă las libertatea, dar dacă voi auzi că ați făcut ceva rău va fi vai de voi. Folosiți-vă uriașa forță pe care o aveți pentru ceva mai cu folos.
– Își mulțumim, omule bun, dar nu te mai duci spre țara zmeului? Mergem și noi cu tine.
– Acum, nu. Trebuie să-mi caut frații. Voi să mă așteptați aici că ma voi întoarce și o să vă iau cu mine. Acum rămâneți cu bine! La revedere!
Fratele cel mic o porni pe urmele fraților săi, dar căutările lui fură zadarnice. Când ajunse la casa părinteascăși frații l-au văzut venind, s-au îngălbenit de furie. Îl credeau mort. Tată își îmbrățișă bucuros fiul.
– O, fiul meu, bine că te-ai întors sănătos, credeam că zmeul te-a ucis.
– Nu, tată, n-am ajuns până acolo. Abia acum vreau să plec.
Și povesti totul cum a fost ce s-a întâmplat. Tatăl său își dădu seama de gândurile ascunse ale celorlalți doi frați. Era însă sigur că feciorul cel mic cu înțelepciunea și bunătatea sa va ieși cu bine din toate încercările. Din nou se pregătiră toți trei pentru drum. La plecare, bătrânul le spuse:
– Fiii mei, aveți grijă unul de altul și țineți minte de toate sfaturile mele. Și să fiți uniți, ca frații!
Își îmbrățișă feciorii și aceștia se așternură la drum. Și au mers ei ce-au mers și au ajuns la un lac pe maulu căruia stătea un pescar și pescuia. Când îi văzu trecând pe cei trei flăcăi și pe cei trei uriași, pescarul sări iute la picioare.
– Unde vă duceți!
– Ne ducem spre țara în care domnește zmeul.
– N-ați vrea să mă luați și pe mine?
– Dacă nu ți-e frică, vino și tu să ne însoțești. Nouă ne e tare frică, mai spuseră cei doi frați.
– De ce-l speriați? Dacă vrea să meargă, îl luăm, spuse cel mic și-și aduse aminte de spusele tatălui său: ”să te însoțești numai de omul cu care te cunoști bine”. Atunci se gândi să-l pună la încercare.
– Poți să mergi și tu cu el, dar să văd și eu ce ști să faci. Știi să mânuiești armele?
– Asta nu prea știu, dar știu mai bine să mă fac nevăzut.
– Nevăzut? Cum așa?
– Uite, de pildă, acum mă aflu în spatele tău, dar tu nu mă vezi.
– Nu prea știu eu la ce poate să ne ajute asta, dar de luat cu noi, te luăm.
– Bine, merg cu multă tragere de inimă, că tare mă plictiseam eu aici.
Și cei șapte porniră împreună la drum. Merseră o săptămână. Au trecut peste ape și prin păduri și cei doi frați tot timpul căutau să-i pricinuiască rău celui mic. Dar noul tovarăș de drum observă imediat acest lucru și îl păzea cu mare grijă. Prinsese drag de fratele cel mic. Și-au văzut din nou de drum până au ajuns într-un deșert. Soarele dogorea și pământul cu totul era crăpat în jur. Nu se vedea nicio vietate, nicio plantă. Toți și-au dat seama că nu sunt departe de zmeu, căci numai el putea viețui într-un asemenea loc.
– Stați! Mă duc eu întâi să văd ce e pe aici, că eu pot să mă fac nevăzut, să văd unde are capul, unde are picioarele și să chibzuim bine totul.
Plecăși apăru nu peste multă vreme.
– O, e grozav de mare. Acum stă la masă. A mâncat peste putințăși nici la băutură n-a știut măsura. Trebuie să-l spulberăm cât vom putea de repede. Unii să se arunce asupra capului și alții, asupra picioarelor.
– Bine. Așa vom face. Uriașii la picioare, iar eu și cu frații mei, la cap. Tu o să stai de veghe.
Zis și făcut. Uriașii îl apucară pe zmeu de picioare, dar când fratele cel mic vru să-l lovească, văzu că era singur, căci ceilalți doi frați dispăruseră. Nu mai avea timp să strige după ei și începu să lupte din răsputeri și, cu ajutorul tovarășilor săi, reuși să răpună până la urmă pe zmeu.
Zvonul despre răpunerea zmeului se răspândi cu viteza fulgerului prin părțile acelea. O bucurie fără margini îi cuprinse pe toți. Fratele cel mic fu rugat să fie împărat.
– Vă mulțumesc, oameni buni, pentru credință, dar trebuie să-mi caut frații și să mă întorc acasă, unde mă așteaptă tata.
Își luă rămas bun de la oameni și de la uriași și vru să-și ia la revedere și de la pescar. Dar acesta îi spuse:
– Nu, flăcăule, merg cu tine, că tot n-am eu pe nimeni pe lumea asta!
S-au dus în căutarea fraților, dar nu văzură nici o urmă pe drum. Într-un târziu au ajuns acasă. Tatăl era pe moarte.
– Fiule, sunt fericit că ai venit. Frații tăi sunt aici, mi-am dat seama că te-au părăsit și pentru asta am suferit mult. Acum mor liniștit că te-am văzut. Ai grijă de ei și nu-i părăsi niciodată.
Și bătrânul închise ochii pentru totdeauna. Toți fiii plângeau lângă patul bătrânului tău tată.
A trecut multă vreme de atunci și frații s-au hotărât să se însoare. Pentru asta, au plecat în lume să-și caute o fată așa cum dorea fiecare. Au ajuns într-un sat unde se spunea că erau multe fete de măritat, vrednice și sănătoase. La vederea fetelor bogat împodobite, fraților mai mari li se scurgeau ochii, dar cel mic își aduse aminte de cuvintele tatălui său: ”Nu te uita la hainele femeii; să-ți iei de nevastă o femeie care pentru tine să fie soție, iar pentru copiii tăi mamă bună”. De aceea, el nu se grăbea. Fratele mai mare își luă de nevastă pe fata unui negustor bogat și rămase la ea, acolo. Cel mijlociu și cel mic își continuară drumul în căutarea nevestei potrivite. Într-o zi, pe când mergeau prin pădure, le căzură în cap niște corcodușe. Își ridicară ochii și văzură într-un copac o fată sărăcăcios îmbrăcată, dar frumoasă. Fratele cel mic o rugă să coboare, Fratele mijlociu se răsti la el:
– Ce, nu ești zdravân! Ce vrei de la fata asta? Las-o în pace!
Dar fratele cel mic o rugă fierbinte să coboare.
Vedeți-vă de drumul vostru! Așa veți ajunge la o căsuță acoperită cu stuf. Acolo e tatăl meu. Vin și eu în urma voastră.
Fratele cel mic ascultă sfatul fete, dar cel mijlociu, morocănos, o apucă pe alt drum.
Când fratele cel mic ajunse la căsuță, fata era deja acolo și-l aștepta. Acum îi plăcea și mai mult: fata avea o frumusețe de păr negru împletit în două cozi groase.
– Cum ai ajuns așa de repede? întrebă uimit.
– Cu calul meu, îmi place să călăresc.
Se bucurăși mai mult când auzi acestea. Vorbi cu tatăl fetei și-i ceru fata de soție. Mai întâi se logodiră. Apoi veni și sorocul nunții, iar nunta a fost ca-n povești. Când fratele mijlociu o văzu pe mireasă, prinse drag de ea, dar numai dragoste adevărată nu era, era mai mult invidios pe fratele său.
Timpul trecea. Tinerii erau fericiți. Toți o iubeau pe tânăra nevastă, căci aducea pretutindeni liniște, înțelepciune. Dar fericirea nu le fu lungă durată, căci fratele mijlociu, ros de invidie și nefericit pentru viața lui searbădă, fără familie, fără prieteni, găsi un vrăjitor. Acesta îi ceru viața, iar în schimbul ei, îi dădu o cutie plină de păduchi, pe care trebuia să-i arunce în părul fetei. Spera ca în felul acesta soțul s-o gonească de acasă. Mai primi de la vrăjitor într-o cutie și un praf care putea omorâ toți păduchii. Voia să apară în ochii fetei drept salvatorul ei și în felul acesta, credea el, ar fi putut-o cere de nevastă. Zis și făcut.Părul fetei se umplu de păduchi. Se spăla de câteva ori pe zi, dar degeaba.
Cu cât se spăla mai mult, cu atât se înmulțeau mai mult. Suferea groaznis și nu numai ea, dar și soțul, toți prietenii. Nici un leac nu se găsea. Se hotărâ să plece în satul său, cu gândul să moară în pădurea în care se născuse. În aceste clipe dureroase apăru pescarul, prietenul familiei. Luă cu iuțeală cu cutia dina mâna fratelui mijlociu, aruncă praful în capul fetei și toți păduchii dispărură din părul ei. Dar, fulgerător, fratele cel mijlociu se prăbuși pe loc. Murea, fiindcă sufletul lui fusese vândut vrăjitorului în schimbul acelor urâciuni. Îl înmormântară cu mare jale. Fratele cel mic îi punea mereu flori pe mormânt; dar nici o floare nu creștea. Toate se ofileau. Pentru căși florile trăiesc și cresc numai pe lângă oameni buni.