Ștrengărița neprihănită
Mergeau prin pădurea întunecată; dar trăsura lumina ca o torță care lucea în ochii tâlharilor, iar aceștia erau înebuniți de gândul de vor scăpa netâlhăriți.
„Îi aur! Îi aur!” strigau aceștiea; în timp ce fugeau prin pădure. Apoi furară caii după ce au pus la pământ vizitiul, călăreții și servitorii au tras-o pe Gerda afară din trăsură.
„Ce durdulie și frumoasă e! Trebuie că a fost hrănită numai cu mieji de nucă,” zise baba lotrilor, care avea o barbă lungăși stufoasă, și sprâncene mari și dese care-i atârnau peste ochi.
„E la fel de dulce ca un miel grăsuț! Ce bună o să fie!” Și scoase un cuțit, cu o lama ascuțită strălucitoare și înspăimântătoare.
„Ahh” țipă baba în aceșași moment. Fusese mușcată de ureche chiar de fetița ei, pe care o căra în spate, și era o chestie atât de sălbaticăși de neîndurat, încât chiar s-a amuzat când după asta. „Obraznicătură mică! ” spuse ea, dar momentul în care era hotărâtă să o ucidă pe Gerda trecuse.
„O să se joace cu mine,” zise copilul lotrilor.”Îmi va da manșonul de blană, și mantoul ei drăguțși va dormi în patul meu!” Și apoi o mai mușcă pe maică-sa, care începu să sarăși să se rotească pe loc de durere, iar tălharii se
amuzară copios, și ziseră:
„Io-te, dansează cu pitica!”
„Eu intru în trăsură,” zise mica ștrengăriță neprihănită, sigură că va fi cum poftește, pentru că era foarte alintatăși încăpățînată. Ea și cu Gerda urcară, și merseră departe conducănd peste rădăcinile copacilor căzuți, din ce în ce mai adânc în pădure.
Micuța ștrengăriță neprihănită era la fel de înaltă ca Gerda, dar ceva mai puternică, tuciurie, iar ochii negri, o fă ceau să pară aproape melancolică. A îmbrățișat-o pe Gerda, și a spus:”N-or să te omoare câtă vreme imi place de tine. Ia spune, ești o prințesă, nu-i așa?”
„Nu,” spuse micuța Gerda, care-i povesti tot ce i se întâmplase, și cât de mult ținea ea la Kay.
Ștrengărița se uită la ea cu un aer serios, dădu ușor din cap, și spuse,”Ei n-or să-ți facă nimic rău, chiar dacă mă voi supăra pe tine, dar o să-ți fac eu!”, și apoi șterse lacrimile Gerdei, apoi își îndesă mâinile în manșonul elegant de blană, care era cald și pufos.
În cele din urmă trăsura opri. Erau în curtea castelului lotrilor. O dărăpanătură de sus până jos, din spărturile din zid zburau ciori și stârci de noapte, în timp ce Rotwailler-i uriași, ce păreau că pot să-nghită un om dintr-o înghițitură, săreau prin curte, dar nu lătrau pentru că nu aveau voie. Într-o sală mare afumatăși arsă, un foc uriaș ardea pe podeaua de piatră. Nu aveau nici un coș, așa că fumul își căuta calea prin spărturile din acoperiș. Într-un ceaun gigantic fierbea niște supă, iar iepuri și alte rozătoare erau fripți la proțap.
„O să dormi cu mine și cu animalele mele în seara asta,” spuse ștrengărița.
Mâncarăși băură câte ceva, și apoi se duseră într-un colț, unde erau aruncate niște pături și saltele. Lângă elepe niște șipci și bârne, stăteau aproape o sută de porumbei, toți moțăiau, și s-au mutat când a intrat ștrengărița. „Sunt toți ai mei”, zise ea, înfășcând unul de lângă ea, de picioare, și scuturându-l în așa fel încât să poată da din aripi. „Pupă-l”, țipă micuța, împingând porumbelul în fața Gerdei. „Acolo stau guguștiucii”, continuă ea arătând către niște scândurele înțepenite într-o gaură sus de tot lângă tavan;”javrele astea ar zbura imediat, dacă n-ar fi bine închise. Și uite-l și dragul meu moșunel Bac”; și ea se apucă de coarnele unui ren, care avea un colier din alamă strălucitoare în jurul gâtului, și era priponit în cameră. „Suntem obligați să-l legăm bine și pe ăsta, alfel ar încerca să scape. În fiecare seară îi gâdil gâtul cu cuțitul ăsta ascuțit, se sperie așa de ușor!” și fetița scoase un cuțit lung dintr-o spărtură a zidului, și lăsă cuțitul să alunece ușor pe gâtul renului. Săracul animal, tremura, fata râse și apoi o trase pe Gerda în pat lângă ea.
„O să dormi toată noaptea cu cuțitul lângă tine?” spuse Gerda privind cu teamă.”Întotdeauna dorm cu cuțitul,” spuse ștrengărița neprihănită.”Nu poți săștii niciodată ce se întâmplă, dar mai povestește-mi despre micul Kay; și de ce ai plecat în lumea largă, singură”
Și Gerda povesti totul de la început: guguștucii suspinau în cușca lor, iar ceilelalte animale adormiră. Micuța ștrengăriță își încolăci un braț în jurul gâtului Gerdei, în mâna cealaltăținea cuțitul, și se puse pe sforăit, de se auzea până în adâncul pădurii, Gerda nu putu închide un ochi, nu mai știa dacă e vie sau a murit. Restul lotrilor stăteau în jurul focului, cântau și beau; iar baba lotrilor se scălămbăia și țopăia hidos, iar pentru Gerda era traumatizant să privească.
Deodată guguștiucii începură să spună : „Coo! Coo! Pe Kay l-am văzut, o bufniță albă-i căra săniuța, iar el în troica Crăiesei era, doar a trecut, trecând jos deasupra pădurii, și al nostru cuib pe jos el a dat, și din a noastră familie doar noi doi am scăpat! Coo! Coo!”
„Ce ziceți voi acolo?” plânse Gerda. „Unde-i crăiasa, unde a plecat? Chiar știți ceva, despre ea?”
„Sigur spre Laponia a plecat, acolo-i mereu zăpadăși gheață. Numai întreabă-l pe domnul Ren, acela ce aicea-i prizonier.”
„Zăpadăși gheață mereu! E glorioasă iarnă când aici e vară!” spuse Renul.”Poți să sari și să alergi prin văile largi cu zăpadă strălucitoare! Dar acolo e doar tabăra de vară a Crăiesei Zăpezii, dar palatul ei e mai departe, la polul Nord pe insula numită Spitzbergen.”
„O, Kay! Sărăcuțil de Kay!” suspină Gerda.
„Vrei să taci!?” spuse ștrengărița neprihănită. „Dacă nu, te fac eu să taci!”
Dimineața Gerda îi spuse tot ce auzise de la guguștiuci, iar ștrengărița o privi extrem de serios, apoi dând din cap, spuse: „Vorbe Goale! Vorbărie fără rost! Măcar știi unde e Laponia?” îl întrebă ea pe Ren.
„Cine ar putea săștie mai bine decât mine?” spuse animalul, și ochii săi scânteiară. „M-am născut și am crescut acolo, unde mă zbenguiam pe câmpiile cu zăpadă.”
„Ascultă,” spuse ștrengărița neprihănită către Gerda. „Toți bărbații sunt plecați, numai maicămea e aici, și aici o să stea. Dar, spre dimineață, trage ia o porție bună de băutură, după care o ia somnul, atunci o să fac ceva special pentru tine.” Apoi sări din pat, fugi către babă, o luă tandru de gât, și o trase de barbă spunând, „‘Neața, dragul meu țap
dădăcitor.”Iar mămica ei o ciupi de nas, până se făcu verde albastru, totul din dragoste pură de mamă.Când mama ștrengăriței terminăși ultima dușcă din sticlă, ațipi, atunci ștrengărița se duse la Ren, și spuse, „Tare mi-ar mai place să te mai gâdil cu cuțitul meu ascuțit, ești atât de drăgălaș, totuși o să te dezleg, și o să te ajut să pleci din nou în Laponia. Dar trebuie să-ți folosești picioarele eficient, ia fetița și du-o până la palatul Crăiesei Zăpezii, unde e prietenul ei de joacă. Presupun că ai înțeles tot ce a povestit până acum, pentru că a vorbit tare și clar, și tu ai tras cu urechea.”
Renul sări în sus de bucurie. Neprihănita ștrengăriță o ridică pe Gerda, și o legă bine de spatele renului, chiar îi dărui Gerdei o pernuță brodată ca să stea comod.”Ti-am dat izmenele îmblănite, pentru că o să fie frig, dar la manșon nu renunț e prea frumos. Dar nu vreau să răcești, așa că îți dau mânușile cu degete ale mamei, te acoperă până la coate. Așa să le punem! Acum ai mâini la fel de urăte ca ale mamei! ” Și Gerda plânse de bucurie.
„Nu mai suport, să te sperii,” spuse ștrengărița. „Acum chiar îmi pari bine dispusă. Uite două chifle și o bucată de slană, ca să ai pe drum.” Păinea și carnea fură îndesate în spatele renului, apoi ștrengărița deschise ușa, chemă câinii, și cu un cuțit tăie sfoara care priponea animalul, și îi spuse, „Acum, gata cu tine, dar să ai grijă de fetiță!” Apoi Gerda întinse măinile, cu mânușile uriașe căptușite, către ștrengăriță, și spuse:
„Adio!”, iar renul zburdă peste tufișuri și mărăcini, prin pădurea întunecată, peste munți și peste văi, cât de repede putea, se auzeau lupii urlând,și corbii croncănind. „Apciu! Hapciu!” se auzi pe cer, ca și cum cineva ar fi strănutat. „Astea sunt luminile nordului,” spuse renul, „Privește cum lucesc!”, iar luminile pâlpâiau roșii asemeni flăcărilor. Și mergeau din ce în ce mai repede, zi și noapte, chiflele se terminaserăși slana se terminaseră, dar ajunseseră în Laponia.