Odată, demult, într-o pădure deasă, în care mișunau animale și păsări, trăia o fată orfană și de mamă și de tată. Trăia fericită alături de animalele a căror limbă o înțelegea.
Într-o noapte i se arată în vis zâna pădurii, care-i spuse:
– Trebuie să cauți o buturugă putredă, unde crește ciuperca roșie. Când o vei găsi, s-o porți tot timpul cu tine. Datorită ei toți din jur au să te vadă frumoasăși au să te iubească.
Dimineața, când se sculă, nici nu-și mai aminti de vis. Visele sunt ale nopții și cu noaptea se duc.
Într-o zi, pe când stătea în pădure păzind capra, auzi tropot de cai. Se ascunse iute într-un tufiș. O armată de oameni se apropia în frunte cu un tânăr chipeș, îmbrăcat în alb. În spatele acestuia, un bătrân urât și uscat făcu niște semne și de îndată se porniră tunetele, iar vântul începu să urle. Când totul se potoli, pe locul unde fusese prințul alb se putea vedea un cerb alături de calul lui alb. Fata ieși din tufiș, se apropie de cerb, îl mângâie și-i spuse:
– O, cerbule frumos! Am văzut totul. Aș vrea să te ajut, dar nu știu cum.
Nu-și termină bine vorba, când începu din nou să tune. Cerbul și calul alb dispărură. Nu mică fu tristețea fetei. Adună toate animalele și le povesti cele petrecute. Toate îi promiseră ajutor. În noaptea următoare o visă din nou pe zâna pădurii.
– De ce nu cauți ciuperca roșie? Caut-o neapărat!
A doua zi, fata începu să umble după ciupercă dar și după cerb. De data asta era cu vaca la păscut. Vaca păștea iarbă.
Culcată pe iarbă, fata privea cerul albastru. Un zgomot o smulse din liniște, și când se ridică văzu că vaca căzuse într-o prăpastie, de unde gemea, parcă strigând:
– Alisia, Alisia, vino, am găsit ce căutai, vino, am găsit ciuperca roșie!
Dar ea nu putea să coboare. Avea nevoie de elefant; numai trompa lui îi putea veni în ajutor. Așteptă jumătate de zi până la sosirea acestuia. Cu mare greutate, Alisia ajunse jos, pe fundul prăpastiei. Când văzu buturuga putredă, rămase încremenită. Era de culoare maro închis, pe ea străluceau firișoare argintii și chiar la mijloc creștea o ciupercă roșie de mărimea degetului mic. Alisia o luă cu multă gingășie și o băgă în sân. Trunchiul cel putred dispăru de îndată.
– Alisia, Alisia, ce frumoasă te-ai făcut spuse vaca, dar Alisia nu o auzea, ardea de dorința de a vizita peștera care se deschidea în fața ei.
Pe pereți, ca niște ciorchini, erau agățate pietre strălucitoare, care se legănau în sunetele unei muzici care venea de departe. Culoarea pietrelor era scăldată într-o lumină lăptoasă, alburie. Alisia porni înainte cu curaj, ca vrăjită. Deodată, sunetul pietrelor se auzi mai puternic. Simți o adiere și în fața ei se ivi liliacul, stăpânul peșterii.
– Fată frumoasă, ce cauși aici? o întrebă.
– Am fost în căutarea ciupercii rosșii și am găsit-o. Să nu te superi că am cules-o de pe domeniile tale.
– Săști că-mi ești pe plac, pentru că ești o fată sinceră. Dacă vreodată vei avea nevoie de mine, ia piatra asta verde și chiamă-mă, dar eu nu pot veni decât noaptea.
Liliacul își luă zborul, iar Alisia, cu ajutorul elefantului se întoarse acasă.
Se scurse multă vreme, când, într-o dimineață, Alisia văzu în curtea ei un cal alb. Îl recunoscu imediat, se apropie de el.
– Alisia, am venit la tine. Sunt calul prințului Alb. Nu știu de ce s-a întâmplat nenorocirea, dar acum am nevoie de ajutorul tău. Stăpânul meu vrea să-ți vorbească. Vino, te rog, cu mine!
Alisia, fără nici o șovăire se sui pe cal, acesta își luă mare avânt, își desfăcu aripile și își luă zborul deasupra norilor. Mai iute ca vântul se apropia de celălalt capăt al pădurii, unde-i aștepta cerbul. Acesta se bucură mult văzând-o. Îi spuse de îndată:
– Frumoasă Alisia, fii binevenită, ești singura ființă care m-a văzut când s-a întâmplat nenorocierea. Ascultă-mă cu atenție! Sunt fiul împăratului Alb. Tatăl meu a avut un frate care a murit lăsând un copil care a crescut împreună cu mine. Firea noastră este însă complet diferită. Mi-au spus unii oameni și nu am vrut să cred. Adevărul l-am aflat abia acum. Mi-a pus gând rău însă de multă vreme. Nu știu cum a reușit să mă preschimbe în cerb. În ultima vreme, se împrietenise cu un bătrân urât, pe care l-am adus la palat. Deci, trebuie căutat bătrânul care cunoaște negreșit taina. Dute, frumoasă fată, calul meu te va conduce la palat, dute și povestește tu totul părinților mei și află ce e cu bătrânul de care ți-am vorbit!
– Nu, albule prinț, mai bine mă duc să intru slugă la palat. O să mă descurc eu.
Îl sărută pe frunte și porni în zbor pe calul cel alb.
Odată ajunsă la palat, fu pe placul tuturor și vestea despre neasemuita ei frumusețe ajunsese până la vărul prințului Alb. Tocmai era în căutarea unei neveste, căci, după trecerea doliului devenea moștenitorul tronului.
Când vărul prințului Alb o văzu, se îndrăgosti pe loc și o ceru de nevastă. Alisia era nefericită. Nu se mai bucura de ciuperca roșie, căci bănuia că totul de la ea i se trage. Nimic nu aflase despre taina cerbului. Nu știa ce să facă, era disperată, dar își aminti de piatra verde dăruită de liliac și strigă imediat după ajutor. Îndată liliacul sosi în zbor.
– Spune-mi, frumoasă Alisia, ce s-a-ntâmplat?
– O, liliacule, ceva foarte rău. Vărul cerbului s-a îndrăgostit de mine și vrea să mă ia de nevastă. Sunt pierdută, eu pe cerb îl iubesc.
– Eh, Alisia să ne gândim, să ne chibzuim! Săști că bătrânul cel urât este duhul rău. În schimbul vieții prințului Alb, vărul și-a vândut acestuia sufletul. Așa că viața vărului depinde de duhul cel rău. Tu stai liniștită, muncește ca și până acum. Voi intra eu în camera duhului rău, să aflu unde și-a ascuns puterea. Dar numai noaptea putem face asta. Dar, la dezlegarea tainei, am să am nevoie de ajutorul tău, eu singur nu mă pot descurca.
A doua noapte, liliacul veni din nou, păzi duhul cel rău și descoperi căținea la piept un picior de iepure învelit în piele de tigru. Povesti tot ce văzu Alisiei.
Trecură câteva zile. Regele și regina întrebară de fata cea frumoasă, de care toată lumea vorbea.
– Fată frumoasă, de ce nu vrei să te căsătorești cu moștenitorul tronului, întrebă regina.
– Mărită regină, mi-am dăruit altcuiva inima. E mai bine să mor decât să mă căsătoresc cu el.
Pe regină o uimi răspunsul fetei și îi plăcu atât de mult de ea, încât dădu ordin să fie primită printre fetele care o ajutau.
Vărul cel pizmaș se simți jignit și în ura sa născocea cele mai urâte răzbunări. Poate ar fi ajuns să le aducă la capăt, dacă oamenii cei simpli, de la palat, n-ar fi ajutat-o și apărat-o pe Alisia zi de zi. Noaptea o păzea liliacul.
Tot el a aflat și locul unde bătrânul își pregătea otrăvurile sale, ascuns de privirile oamenilor, de lumina zilei.
Cu ajutorul prietenilor ei necuvântători, fata deschise larg ușile căsoaiei bătrânului vrăjitor. Lumina cea blândăși sănătoasă a soarelui pătrunse năvalnic izgonind vrăjile și aducând cu ea bucuria vieții.
Între timp, cerbul se preschimbă în om. Veni de îndată pe calul cel alb, la palat, și povesti totul părinților săi, care-l credeau mort.
Pregătiră o nuntă strălucitoare, iar Alisia scoase ciuperca de la piept.
– Nu am nevoie de ciuperca roșie. Te-am iubit înainte de a o avea. Mulțumesc zânei pădurii pentru ajutorul dat.
Puse ciuperca roșie lângă buturugăși amândouă dispărură îndată. Fericiți, se întoarseră acasă unde s-au veselit din toată inima. Să nu mă întrebați câte zile a ținut nunta. Pot să spun, însă, cu mâna pe inimă că eu la o nuntă mai frumoasă nici că am fost.