Cele trei mătuși

 

A fost o dată ca niciodată un biet bătrân sărac ce avea o mica colibă în inima unei păduri. Era un vânător iscusit  și astfel aveau ce mânca el și familia lui. Și bătrânul acesta avea o frumusețe de fată cum rar  mai puteai întâlni. Mama fetei însă, se îmbolnăvi și murise când fata era încă mică, o copilă. Crescând, fata se făcuse din ce în ce mai frumoasă, dar era tare singură și tristă. Așa, într-o bună zi, se hotărî să plece  în lume și să-și încerce norocul.

-Bine, fata mea, îi spuse bătrânul ei tată, dar aici, acasa, nu ai învățat să pregătești bucatele; nu știi decât să jumulești păsările și să le frigi. Ce-ai să faci în lumea largă? Dar…mergi sănătoasă și întoarce-te de-ți va fi greu.

Și fata plecă. Merse ea ce merse, până ce ajunse la curțile împărătești. Pe când se tot minuna ea de frumusețile ce o înconjurau, o zări împărăteasa, căreia îi plăcu atât de mult înfățișarea ei, încât o întrebă cum o cheamă și de unde vine.

Dar două prințese ce o însoțeau pe împărăteasă au început de-ndată să o pizmuiască pe fată. Așa că, a doua zi, o mințiră pe împărăteasă spunându-i că au auzit-o pe fată lăudându-se că poate să toarcă inul pentru o pânză mare într-o zi și o noapte. Trebuie să spunem că împărăteasa prețuia cel mai mult la om, îndemânarea.

-Așa! Se bucură împărăteasa. De vreme ce a spus, trebuie să și dovedească.

Biata făptură nu îndrăzni să spună că nu a tors niciodată; ceru doar împărătesei să-i dea o cameră unde să stea singură. Împărăteasa încuviință și fetei i se aduseră pe dată fusul, furca și fuiorul de in.

Când rămase singură, fata începu să plângă amar, căci nu știa ce să facă cu cele  aduse și nu avea nici măcar cui să-i ceară un sfat. Nu mai văzuse până atunci un fuior și nici nu știa cum sa lucreze. Cum stătea ea așa supărată, apăru din văzduh o femeie bătrână ce-i spuse:

-Ce te necăjești așa fata mea?

-Ei, chiar de și-aș spune, nu mi-ar folosi la nimic, că tot nu mă poți ajuta.

-N-ai cum ști dacă te pot ajuta sau nu; poate-ți dau un sfat bun. Haide, povestește-mi! Îi spuse bătrâna.

Și fata îi povesti cum împărăteasă o puse să toarcă fire pentru o pânză de in și că ea nu mai făcuse așa ceva în viața ei, dar că promisese să termine totul într-o zi și o noapte.

-Așa deci! Dacă te învoiești să-mi spui mătușă, când o fi să te măriți, și voi veni la nunta ta, am să torc eu în locul tău. Iar tu ai face bine să te duci la culcare până mâine dimineață.

-Da, mă învoiesc, spuse fată veselă și merse la culcare. A doua zi dimineață, cum se sculă, zări firele de pânză de in întinse pe masă și erau așa de frumoase și de gingașe, cum nu mai văzuse ea vreodată.

Când le-a văzut împărăteasa, a fost atât de bucuroasă, încât o îndrăgi și mai mult pe fata cea frumoasă.

Cele două prințese erau însă și mai invidioase pe hărnicia și priceperea fetei, și, de necaz, îi spuseră împărătesei că au auzit-o pe fată lăudându-se că poate să și țese o  pânză mare într-o zi și o noapte.

Împărăteasa se bucură iarăși de priceperea fetei și o rugă să dovedească cele spuse.

Fata, aproape îngrozită, ceru și de data aceasta o cameră unde să poată lucra singură. Se puse iarăși pe plâns și se tot întreba ce o să facă. Când, la fel ca prima dată, apăru o bătrână care o întrebă.

-De ce ești tristă, fata mea?

La început fata nu vru să-i spună, dar apoi începu să-i povestească despre răutatea celor două prințese și de hotărârea împărătesei.

-Ei, doar de atâta lucru e vorba? Dacă te învoiești să-mi spui și mie mătușă în ziua nunții, mă prind și eu să-ți țes pânza. Tu nu ai decât să dormi până mâine dimineață.

Fata se învoi bucuroasă și nu așteptă să i se spună de două ori. Și se duse la culcare.

Când se sculă de dimineață, zări pânza pe masă, țesută cu atâta pricepere, că nu mai exista alta la fel. Așa că o luă cu grijă și o duse împărătesei, care admirând și de această dată măiestria fetei, o îndrăgi și mai mult.

Îndată ce plecă fata în grădină, cele două prințese îi șoptiră împărătesei că au auzit-o pe fată că poate să și brodeze pânza, într-o zi și-o noapte, nemaivăzut de frumos.

Bucurându-se din nou, împărăteasa chemă fata și-i spuse să se apuce din nou de lucru.

Fata se întoarse din nou în camera ei, abătuta ca înainte. Dar, nici nu apuca să închidă bine ușa, că o bătrânică își făcu apariția. Aceasta îi promisese să îi brodeze toată pânza până a doua zi cu condiția să-i spună și ei mătușă.  Fata se învoi, apoi se duse la culcare. Dimineața, când se trezi, zări pânza brodată pe masă. Ceea ce se văzu, cu greu se putea descrie; pânza nu avea pereche de frumoasă ce era.

Împărăteasa o cercetă cu mare plăcere și nu mai contenea să o laude pe fată. O îndrăgi ca pe propria ei fiică și de aceea se gândi să o dea de soție fiului ei, prințul. Fata, fericită să audă o asemenea veste, îl îndrăgi pe prinț, care la rândul său se învoi din toată  inima să o ia de nevastă.

Și așa se pregăti o nuntă ca-n povești. Ziua mult așteptată sosi. Veniră invitați de peste mări și țări și toți se veseleau și se bucurau și admirau mândrețea fetei și lucrul făcut de mâna ei. Dar în timp ce stăteau la masă și vorbeau și chiuiau, apăru o femeie bătrână și urâtă, urâtă, cu un nas lung, cât trei la un loc. De cum o zări, mireasa se ridică și-i spuse:

-Bună ziua mătușă!

-Este acest monstru mătușa miresei mele? Întrebă mirat prințul.

-Da! Răspunse fata.

-Dacă este așa, să i se facă loc la masă, porunci prințul.

Dar toți se strâmbară văzând înfățișarea ei. Și de-abia  se obișnuiră cu înfățișarea bătrânei, că își făcu apariția o altă bătrână cocoșată.

De cum o văzu, mireasa se ridică și spuse:

-Bună ziua mătușă!

Prințul o întrebă din nou dacă femeia cea urâtă este mătușa ei. Și fata răspunse ca și prima dată. Și atunci prințul porunci din nou să i se facă loc la masă. Dar nici nu se așeză bine cea de-a doua mătușă, că pe ușă apăru o femeie și mai hidoasă. Avea un singur ochi, în loc de doi, mare cât o farfurie, roșu și lăcrimos, de-ți era groază să-l privești. Mireasa se ridică și de astă-dată și-și salută mătușa.

Prințul o întrebă din nou dacă femeia ciclop este mătușa sa  și iar porunci să i se facă loc. Se așeză și ea, dar toți invitații nu-și mai puteau lua ochii de la cele trei femei. Erau una mai hidoasă ca alta. În cele din urmă, prințul, curios, întrebă:

-Cum de sunteți voi mătușele miresei mele? Mireasa mea este atât de frumoasă și gingașă.

-Am să-ți spun eu, începu cea dintîi bătrână. Când eram și eu tânără, eram la fel de frumoasă ca mireasa ta, dar apoi mi-a crescut nasul atât de lung, că nimeni nu se mai putea uita la mine. Și asta, pentru că stăteam tot timpul și torceam și tot dând din cap când răsuceam ața, nasul mi s-a tot lungit și a ajuns ca acum.

-Și eu am fost tare frumosă în tinerețe, continuă a treia bătrânică. Dar, am brodat căt era ziua de lungă și tot uitându-mă fix, ochii mi s-au împreunat și acum arăt astfel.

-A, deci așa! Spuse prințul uimit. De acum înainte nu am să îi mai cer soției să toarcă, să țese sau să brodeze toată ziua și toată noaptea, ci numai cât o vrea ea, pentru ca să rămână la fel de frumoasă și gingașă ca acum.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *