Trăia odată un bogătaș poreclit Ardei-Iute. Era un om tare zgârcit și hain. Ce mai, lumea spunea despre el că are suflet de câine.
Ardei-Iute avea un argat pe nume Ciau-Ta, care nu era de prin partea locului. Venise din alt ținut și argățea la boier de vreo șapte-opt ani.
Într-o zi Ciau-Ta se îmbolnăvi și căzu la pat.
Ciocoiul începu să-și facă fel de fel de socoteli:
-Va să zică, după ce zace și nu muncește, mai trebuie să-l și hrănesc. Până la urmă se hotărâ să-l gonească din bătătură.
Ciau-Ta era un om dintr-o bucată. Cinstit și drept, muncise din răsputeri atâția ani, dânduți tot câștigul pe straie și pe hrană. Iar acum, la greu, rămase fără sfanț.
Porni la drum, târându-se ca vai de el, trâind din mila trecătorilor, și ajunse cu greu în satul lui. Acolo povesti pățania rudelor. De la rude o aflară sătenii. Ticăloșia lui Ardei-Iute umplu de revoltă sufletele oamenilor.
-Cerule! Câtă nedreptate și lăcomie, se mirau toți. Cu ce-a greșit sărmanul Ciau-Ta să fie aruncat așa pe drumuri.
Oamenii hotărâră că argatul trebuie să se răzune pe boier. Dar cum? Ușor de zis, greu de făcut.
Chibzuiră ei îndelung și până la urmă găsiră o cale.
-Punem mână de la mână, vindem care ce poate și adunăm bani mulți. Mai întâi trebuie să îl vindecăm pe Ciau-Ta. Pe urmă….
Zis și făcut.
După ce argatul se înzdrăveni de-a binelea, câțiva săteni merseră la oraș și îi cumpărară haine frumoase, bogate și o colivie cu un papagal. În scurt timp învățară papagalulul să spună *așa este*.
-Lasă că-i venim noi de hac lui Ardei-Iute, se bucurară sătenii.
Lăsară să treacă vreun an.
Apoi, Ciau-Ta își îmbrăcară straiele cele noi, se ferchezui, luă cu el și colivia cu papagalul și se arătă la curtea bogotașului.
-Mă ardea dorul de dumneata, stăpâne, îi spuse el. Nu te supăra, rogu-te, că am venit să te văd și să te întreb de sănătate.
-O, dar ce înțolit ești! Se vede că nu-ți merg prost treburile. Pe unde ai umblat mai bine de un an? Ce-i cutia aia pe care o duci în mână.
Boierul era uluit de schimbarea petrecută cu argatul său. Îl credea mort de mult și când colo, uită-te la el. Nici nu mai știa cum să-l primească mai bine.
-Vai de capul mei și de treburile mele, i-o întoarse Ciau-Ta. Abia-mi câștig și eu ceva de-ale gurii. Dar, ce să-i faci, zâmbi el cu subânțeles, ridicând colivia și arătându-i papagalul, așa mi-a fost mie dat pe lume.
Ardei Iute nu înțelegea deocamdată nimic: care soartă? De ce îi arată papagalul?
Dar argatul se făcea că nu pricepea curiozitatea boierului. Cum îl întreba de papagal, cum aducea altă vorbă, ațîțîndu-i și mai mult nerăbdarea. În cele din urmă se lăsă înduplecat și-i povesti lui Ardei Iute, ca pe o mare taină, pe care nu trebuie s-o mai afle nimeni.
În timp ce mergea spre casă, bolnav și flămând ca vai de lume, mânat numai de dorința de a-și da sufletul acolo unde se născuse, adormi într-o noapte la marginea drumului. În vis, îi apăru un moșneag cu barbă albă și lungă. Acesta îi spuse că undeva, într-o pădure, trăiește un papagal care poate descoperi comori îngropate, poate găsi aurul și argintul ascuns în pământ.
A doua zi, povesti mai departe argatul, m-am dus la locul cu pricina și am cumpărat papagalul aproape pe nimica. De-atunci, viața mea s-a schimbat. Am cu ce trăi, nu mai muncesc atâta, și nu că mă laud, dar am mai și pus cîte ceva de-o parte. De-atunci nu ne-am mai despărțit niciodată, eu și papagalul meu, și suntem cei mai buni prieteni. Țin foarte mult la el.
Bogătațul asculta cu gura căscată. Dar, parcă nu-i venea a crede.
-Nu înghit eu povești din astea. Dacă aș vedea cu ochii mei, aș mai crede. Dar așa, după vorbe…
Argatul, că a spus adevărul, că lucrurile stau întocmai așa, boierul că nu crede până nu vede, și tot așa până când e hotărâră să facă o probă.
Merseră amândoi pe drum, argatul ducând cu luare-aminte cușca, până ajunseră la o fântână. Ciau-Ta dădu târcoale fântânii, apoi se opri și ridică în dreptul obrazului colivia, îndrepând:
-Coco, frâțioare, nu cumva e-ascuns pe-aici ceva argint?
-Așa este!
Ciau-Ta luă o lopată, săpă puțin și ce să vezi? Dădu la iveală o oală cu arginți. Îi luară și porniră mai departe. Ajunseră la malul unei bălți.
-Nu cumva s-o fi aflând pe-aici îngropat ceva aur, Coco, frățioare? Întrebă din nou Ciau-Ta
-Așa este!
Săpând, argatul dădu la iveală, sub privirile lacome ale boierului, o grămadă de monede de aur. Boierul nu se mai putu stăpîni:
-Ascultă, Ciau-Ta, îi zise, îți dau orcât, numai vinde-mi mie papagalul.
Argatul îi răspunse că i l-ar vinde cu dragă inimă, dar nu se poate despărți de el nici în ruptul capului. *las ca mi-l vinzi tu până la urmă* își spuse boierul în gând, în timp ce se întorceau acasă.
A doua zi, la conac se încinse o o petrecere în toată cinstea. Masă bogată, băutură, lăutari, invitați unul si unul, bogătașii din sat și rudele de la oraș ale lui Ardei-Iute.
În toiul mesei, boierul povesti musafirilor că e pe cale să facă o afacere grozavă: și le spuse în așa fel, de parcă vânzarea era deja hotărâtă.
-N-o să aibă ce face Ciau-Ta. O să se rușineze față de atâta lume și o să accepte.
Bineînțeles, toți oaspeții săriră să-l felicite pe Ardei-Iute. Acesta ciocni cu toți, mai bău două-trei pahare, apoi se adresă lui Ciau-Ta în gura mare, ca să-l audă toți:
-Îți dau pe el oricît îmi ceri. Nici nu mă uit la preț. Ciau-T se prefăcu oarecum încurcat și-i răspunse:
Cum aș putea să-l refuz pe pmul care mi-a fost stăpân vreme de aproape șapte ani. Mai ale în fața atîtor cinstite fețe? Dar acest papagal este cea mai mare comoară a mea. Nu m-am despărțit de el nici zi nici noapte, de când îl am. Dacă domnia voastră ține cu tot dinadinsul, eu vi-l vând. Numai să-mi dați pe el prețul cuvenit.
Oaspeții și rudele boierului săriră în ajutor să-l convingă pe argat.
-Pentru noi, și tu și stăpânul tău sunteți totuna, îl lingușiră ei pe Ciau-Ta. Nu ținem mai mult nici la unul, nici la celălalt. Fii sigur că și se va da un preț mulțumitor.
Ardei-Iute își freca mâinile și rânjea cu gura până la urechi. Nevasta veni lângă el și-i șopti la ureche:
-Comoară ca acest papagal nu mai găsești alta pe lume. Fă așa fel să se învoiască. Dă-i de la bun început toată averea: pământ, casă, livadă, tot. Numai să se învoiască.
Bogătașul nu avea alta în cap decât să pună mâna pe papagalul năzdrăvan. Chemă notari și martori, întocmiră actele de vânzare și le semnară cu toții.
Averea lui Ardei-Iute aparținea acum lui Ciau-Ta iar papagalul intră în stăpânirea boierului. Acesta fu felicitat de toți oaspeții, care nu știau cum să-l mai lingușească, cum să se dea mai bine pe lângă el. Doar avea să devină, de-acum înainte și mai bogat.
Fericit la culme, Ardei-Iute luă colivia cu papagalul și porni, urmat de oamenii lui, de rude și de prieteni. Sărea și alerga, bucuros că de-acum se va umple de aur și argint.
Ajunseră la malul unei ape. Ardei-Iute întrebă papagalul:
-Frățioare e argint pe-aici îngropat?
-Așa este!
Săpară toți malul. Săpară și în apă. Căutară zile și nopți. Nu găsiră nici urmă de arginți.
Plecară mai departe. Ajunseră, istoviți și supărați, la poalele unui deal.
-Se află ascuns pe-aici ceva aur?
-Așa este.
Săpară ei ce săpară, dar nu găsiră nimic. Era și de înțeles: dacă nu puse nimeni, de unde să fie?
Ardei-Iute își dădu abia acum seama că mâncase o păcăleală grozavă.
-Papagalule, nu cumva m-ai păcălit?
-Așa este!
În culmea disperării, cu ochii injectați și cu obrazul verde-vânăt de furie, Ardei-Iute trânti colivia de pământ, cu toată puterea.
-Ai să mă bagi în pământ de supărare, pasăre spurcată!
Papagalul reuși să iasă nevătămat dintre sfărmăturile coliviei și se cocoțase pe creanga unui copac.
-Așa este, îi răspunse el cu un glas strident, în timp ce-și scutura penele ciufulite.