Demult, demult, trăia un țăran. El era sărac lipit pământului și umbla prin sate după lucru. Și a umblat el, multe locuri a văzut, dar de lucru nu a găsit.
Și iată că, într-o bună zi, când de-abia se mai ținea pe picioare de oboseală și nu mai putea de foame, zări o cârciumă, intră și ceru cinci ouă tari. După ce le mâncă, se scotoci în buzunar după bani, dar în buzunare ioc. Nu știu cum, își pierduse bănuții.
-Ce să fac? Se gândea el-îmi mai rămâne doar să mai comand ceva și între timp să îmi iau tălpășița fără să fiu văzut.
Dar soarele răsare de la răsărit și apune la apus, o zi vine după alta și săracul nu avu vreme nici să clipească și trecură douăzeci de ani. În acest timp, învățase o meserie și se făcuse tâmplar, câștigând bani din care să trăiască. Mergând el o dată spre casa de unde plecase, dădu peste satul cu cârciuma ți-și aminti de pățania de acum douăzeci de ani. Intră și ceru din nou cinci ouă tari.
Cârciumarul nu-l mai recunoscu, dar întâmplarea de atunci n-o uitase. Mâncă el ouăle și-l întrebă pe cârciumar:
-Cât îți datorez pentru aceste cinci ouă tari?
-Dă-mi cinci bănuți de aramă și e bine, răspunse cârciumarul.
Țăranul scoase zece. Cârciumarul se miră și spuse:
-Frățioare, e prea mult, dă-mi numai cinci. De ce îmi dai încă pe-atât?
-Ai uitat-spuse țăranul- cu douăzeci de ani în urmă am mâncat cinci ouă tari și n-am plătit, înseamnă că-ți datorez zece.
Cârciumarul stătu mult pe gânduri, își plecă capul și începu să strige:
-Va să zică așa! Acum douăzeci de ani ai mâncat cinci ouă tari de găină?! Câți pui aș fi putut avea în acești ani din ele/ Și de câte ouă m-ai păgubit? Dacă socotim drept, îmi datorezi mulți, mulți bani. Da-mi-i, că de nu, mergem la judecător să ne judecăm.
Țăranul nu se sperie de loc și zâmbind spuse:
-Bine, du-te tu iar eu vin pe urmele tale.
Cârciumarul se duse la judecător și depuse plângere. Spuse de-a fir cu păr cum l-a înșelat țăranul și câți bani trebuie să primească acum pentru cele cinci ouă.
Judecătorul îl ascultă și începu să dea din cap în semn de încuviințare. Cârciumarul se bucură că va câștiga procesul și bani mulți și îi făcu judecătorului un dar scump.
Judecătorul îl așteptă și pe țăran să vină la rând. După mult timp veni și acesta, care se înclină până la pământ în fața sa și spuse:
-Domnule vă rog să mă iertați că am întârziat. Am avut o treabă foarte importantă, de aceea n-am putut veni mai devreme.
-Ei, țăranule! Ce tot spui? Ce treabă poate fi mai importantă decât un proces la judecătorie? I se adresă supărat judecătorul.
-Iată care fost treaba, domnule, răspunse liniștit țăranul. Fratele meu s-a hotât să semene niște mazăre. A fiert mai întâi semințele și a așteptat să se răcească pentru a fi semănate. A trebuit să așteptăm mult până s-au răcit. Când s-au răcit le-am semănat repede și imediat am fugit încoace. Uitați-vă, de abia mai pot să mă țin pe picioare de oboseală.
Judecătorul, curierii, cârciumarul și toți câți erau de față în sală au pufnit în hohote de râs auzind vorbele țăranului.
-Ai mai auzit să creadă cineva așa ceva? Cum pot să răsară semințe de mazăre fiartă? I-a zis judecătorul râzând batjocoritor.
-De ce să nu răsară? Dacă din semințe de mazăre fiartă nu pot ieși lăstari, atunci cum pot ieși pui din ouă fierte? După ce rosti aceste vorbe, nimeni nu mai râse în sală. Judecătorul se uită la cârciumar, cârciumarul la judecător și nici unl nu mai știu ce să spună.