[dropcap1]A[/dropcap1]DESEORI MĂ GÎNDESC cine a făcut pământul, pietrele, pădurile, rîurile… Sînt însă sigură că Soarele este tatăl tuturor. Săracul de el, cîte griji n-a avut şi mai are el!
Dacă mă gîndesc bine, Pămîntul e ca o masă acoperită cu o faţă curată verde, mereu înnoită şi primenită. Pe Pămînt sînt aşezate pietre, bolovani, ca nişte scaune. Prin mijloc, trece un rîu mare, plin de peşti mici şi mari, de toate culorile. Dar cine ia loc la masa întinsă? Păsările şi animalele pădurii. Iau parte şi brazii, cu conurile lor strălucitoare.
Pe malul apei se adună toate neamurile de păsări, şi mari şi mici, vesele şi triste, păsări singuratice…căci există şi dintr-astea! Aşa, singurică, stătea o pasăre albă. Nemişcată. A întins ciocul numai cînd prin faţa ei a trecut un melc mititel, de culoarea pămîntului, care abia se mişca.
– Hei, melcule, unde te duci aşa tîrîş-grăpiş? a strigat pasărea.
– Unde să mă duc? Unde oi vedea şi eu cu ochii ! Cum Soarele s-a dus, acum mă simt în apele mele.
– Cum poţi să spui asta? Toată lumea se bucură cînd apare Soarele, iar tu fugi de el. Ia te uită ce vorbă nesăbuită!
– Nici pînă azi n-ai aflat că mama mea este Ploaia? Ea mă spală, mă îngrijeşte. In schimb, Soarele e tare departe de mine. Tu cel puţin poţi să zbori şi să-l vezi mai de-aproape. Eu sînt aşa de mic şi pe deasupra mai trebuie să car în spinare şi toată căsuţa mea. Fiindcă veni vorba, ştii cine e bunicuţa mea? Luna argintie! De-aceea e argintie şi dîra pe care o las cînd ies la plimbare noaptea… Cineva mi-a spus că Soarele mi-ar fi un unchi mai îndepărtat, dar cine să mai ştie!… Tot ce ştiu e că într-o zi am scos capul din căsuţă şi am vrut să mă uit la Soare. Puţin a lipsit să nu pier cu totul de dogoarea lui, să mă prăjesc de viu. Aşa că de atunci nici că mă mai interesează acest uriaş.
Aşa grăi melcul şi apoi îşi văzu de drum. Nici mai repede şi nici mai încet ca pînă atunci.
Din urmă se auzi glasul păsării albe, care-l mai strigă:
– Ei, melcule, dar unde-ai plecat aşa grăbit? Vreau să-ţi dăruiesc ceva. Zicînd asta, puse iute în faţa melcului o gărgăriţă.
– Mulţumesc, dar nu-mi trebuie, zise melcul. Şi pînă să-şi termine vorba gărgăriţa zbura fericită spre înaltul cerului. „Dacă-i aşa, mîine o să fie iar vreme frumoasă şi iarăşi ai să te bucuri, pasăre albă şi bună”, mai zise melcul, înainte de a se ascunde în căsuţa albă.
În liniştea serii, pe malul apei, a rămas gînditoare numai pasărea cea albă.