[dropcap1]Î[/dropcap1]NTR-O ŢARĂ CU CER albastru, cu ape limpezi precum cristalul, cu păduri dese de abanos, trăia un tăietor de lemne. Avea o căsuţă în pădure şi o droaie de copii. Din zori şi pînă-n noapte muncea. Era însă foarte fericit şi abia aştepta să se întoarcă de la lucru, să-şi poată vedea copiii.
În ziua aceea muncise mai mult ca de obicei. Mort de oboseală, merse la rîu, îşi spălă faţa, dar într-un moment de neatenţie toporişca îi căzu în apă. Tăietorul se aşeză pe mal şi începu să plîngă. Durerea lui era atît de sfîşietoare încît şi pietrele plîngeau de mila lui.
– Omule, ce-i cu tine, de ce plîngi aşa de amarnic? îl întrebă Zîna Pădurii.
– Ce să fie, frumoasă zînă, mi-am pierdut toporişca. Nu ştiu să înot şi nu pot s-o caut.
– N-ai nici o grijă, ţi-o aduc eu imediat, îi spuse zîna şi dispăru în apă.
Nu peste multă vreme zîna ieşi la suprafaţă şi-i aduse un topor de aur, care strălucea de-ți lua ochii.
– Nu, frumoasă zînă, asta nu-i toporişca mea, spuse supărat tăietorul de lemne.
Zîna intră din nou în apă şi scoase de data asta o toporişcă de argint.
– Asta e a ta?
– Nu, frumoasă zînă, răspunse şi mai repede tăietorul.
Zîna intră pentru a treia oară în apă şi ieşi aducînd un topor de bronz.
– Nici asta nu-i toporişca ta?
– Nu, Zîna Pădurii, pe-a mea nu cred s-o mai găsim.
Şi începu să plîngă şi mai amarnic.
Zîna intră, pentru a patra oară în apă şi, cînd ieşi, în mînă ținea toporişca tăietorului de lemne. Bucuria acestuia nu cunoştea margini.
– O, Zîna Pădurilor, îți mulţumesc mult că mi-ai găsit toporişca. Mă duc repede să-mi continui lucrul. Am pierdut prea mult timp. Îşi puse iute toporişca la brîu şi dădu să plece.
– Stai, omule, nu te grăbi aşa! Vreau să-ţi dăruiesc ceva: toporul de aur, pe cel de argint şi pe cel de bronz, le meriți, pentru cinstea ta!
Zîna dispăru atît de iute, că tăietorul de lemne nici n-avu timp să-i mulţumească.
O porni fericit prin pădure. La un moment dat se întîlni cu alt tăietor de lemne.
– Dar de unde ai toporiştile acestea atît de frumoase? îl întrebă uimit celălalt.
Îi povesti întocmai cele întîmplate. Apoi se despărţiră şi-şi văzură fiecare de drum. Dar cel de al doilea tăietor de lemne alergă la rîu şi-şi aruncă toporişca în apă, după care începu să plîngă cu lacrimi de crocodil. Nu după multe vreme apăru şi Zîna Pădurii.
– Ce ai, omule, de ce plîngi?
– O, Zîna Pădurii, mi-am pierdut toporul în apă şi nu
ştiu să înot!
Zîna intră repede în apă şi peste puţină vreme reveni cu un topor de aur în mînă.
– O frumoasă zînă, ăsta e toporul meu, îţi mulţumesc mult.
Zîna se înfurie peste măsură. Aruncă în apă toporul de aur şi-i spuse:
– Eşti mincinos şi necinstit, omule. Du-te şi caută-ţi singur toporul: cel pe care singur, cu mîna ta, l-ai aruncat în apă şi ţine minte omule, şi spune şi celorlalţi : pentru un om, în viaţă, cinstea e mai presus decît aurul.