A fost odată o țară minunată, cu oameni minunați. O țară înconjurată de ape albastre și limpezi. O țară caldă, cu palmieri, cu plantații de cocos, cu păsări și animale exotice. Departe de mal, din mijlocul apei se înălța un turn. Și nimeni nu știa dacă trăia cineva înlăuntrul lui. Se spunea că dacă te apropiai, valurile se ridicau amenințătoare, iar oamenii piereau. De aceea, nimeni nu îndrăznea să se apropie de el.
Într-o frumoasă dimineață, tânărul Ibrahim, cel mai chipeșși curajos flăcău din partea locului, se plimba pe malul apei și privea în undele limpezi ale lacului. La un moment dat, i se tăie respirația: în apă unduia chipul unei frumoase fete, care zâmbea și parcă-i făcea semn. Își ridică ochiii spre cer și văzu că sus, în vârful turnului, tocmai se închisese o ferestruică. Din apă, chipul frumoasei fete dispăruse. Continua să scruteze apa, dar era zadarnic. Apa clipocea încet.
Zilele treceau, flăcăul suferea și cei din jurul lui odată cu el. Mai ales fratele cel mic, istețși descurcăreț de fel. Își dăduse seama că fratele său se îndrăgostise, dar de cine?!
După multă așteptare, Ibrahim, uitându-se zadarnic în apă, se hotărâ să meargă la turn. Se aruncă în apă. Fratele, care-l urmărea ascuns în tufiș, văzu totul. Când Ibrahim ajunse aproape de turn, valurile se ridicară amenințătoare și nu-l mai văzu, doar apa spumegândă se-nvolbura.
După câtăva vreme, i se zări părul negru plutind deasupra apei și atunci, fratele începu să strige după ajutor. Deasupra lui Ibrahim, un stol gălăgios de păsări se roteau și parcă îl trăgeau spre mal.
Fu scos, dar nu-și putea reveni. Disperat, fratele se uita după ajutor când căzu chipul frumoasei fete făcându-i semn, arătându-i ceva în apă. Acum înțelese despre ce era vorba. Se uită atent și zări în apă o scoică albă. O luă iute și o puse pe pieptul lui Ibrahim. Când scoica ajunse pe fața acestuia, începu să-și revină, iar scoica întră în căsuța ei albăși rămase liniștită pe pieptul lui.
Ibrahim suferea și mai mult. Zile și nopți în șir privea spre turn, când, într-o bună zi, îmbrăcată în negru, acoperită cu un văl negru, apăru în fața lui o femeie, care, fără a scoate o singură vorbă, îi puse în palmă o pereche de cercei. Cerceii voiau să spună că viața durează doar două clipe și, deci, nu merită s-o trăiești. Ibrahim înțele tâlcul adânc și înapoie cerceii adăugând trei rubine. Ce era asta? Dacă voi fi împreună cu tine, viața va fi de trei ori mai lungă. Se scurseră câteva zile și femeia în negru reapăru, însă, de data asta, fata îi trimisese o cană de lapte. Dacă socotești viața așa cum spui, bea laptele ăsta, să mai crești. Ibrahim se înfurie puse zahăr în lapte, scoase din deget un inel cu piatră de rubin pe care sta scris: ”Cred că tu ar trebui să bei lapte dulce, mai mult decât mine. În viață, important nu este să trăiești mult, ci să fi fericit. Te iubesc.”
Așteptăși nu primi nici un răspuns. Suferința devenise parcă mai cumplită. Înainte de a pleca de acasă, își îmbrățisă fratele și-i spuse:
– Dacă timp de o lună de zile nu mă întorc, înseamnă că nu voi mai fi în viață.
Trecură două săptămâni și fratele cel mic nu aflase nimic despre el. Aștepta pe malul apei privind înspre turn, când, într-o zi, apăru o scoică albă. Bucuria lui n-avu margini, dar, în același timp, își dădu seama că fratele lui se afla în primejdie și trebuia să-l salveze. Luă cu sine un stilet și se aruncă în apă. Înota ușor, scoica albă îi arăta drumul. Nu mai știa cât timp trecuse, când simți că nu mai poate înota, dar scoica era mereu alături de el, ajutându-l să capete noi puteri. Își dădu seama că apa era prea micăși se ridică în picioare.
Se afla într-o sală imensă, unde apa ajungea până la brâu. Nu știa ce trebuia să facă. Nu avu mult de așteptat. Peretele din față se mișcăși apăru o femeie îmbrăcată în negru, care, fără cuvinte, îi făcu semn s-o urmeze… Urcă pe niște scări înguste, până când nu-l mai ținură picioarele. La un moment dat, femeia în negru se opri și-i făcu loc să intre într-una din camere. Nu-și crezu ochilor când se văzu înăuntru: în fața lui stătea o frumusețe neasemuită, o fată cu chipul blând, îmbrăcată în rochie cusută cu fir de aur, iar pe cap având o coroniță de mărgăritare. Cu voce dulce începu să glăsuiască:
– Bine-ai venit pe-aici! Nu e timp de multe vorbe, fratele tău e în mare primejdie. Trebuie salvat. Turnul acesta se sprijină pe carapacea unei broaște țestoase, groaznic de lacomă; eu și doica mea suntem prizonierele ei. Sunt fiica regelui Soare-Răsare, care a murit de mult. Fratele tău trebuie salvat cu orice preț, căci îl iubesc. Înainte de a pătrunde în sala cea mare, broasca țestoasă l-a prins și l-a băgat sub carapacea ei. O să-l țină acolo o săptămânăși după aceea, vai … Lacrimile șiroiau pe fața frumoasei fete.
– Tu ai avut mare nococ, continuă fata: broasca doarme de două zile. Nu se știe niciodată când și cât doarme sau când mănâncă. Doica îți va arăta drumul. Cu orice preț, trebuie să facem ceva pentru el…
Fata dispăru, iar băiatul rămase singur, în așteptarea femeii în negru. Clipele îi păreau veacuri. Apăru, în sfârșit, femeia în negru și o auzi, pentru prima oară, vorbind:
– Tinere, trebuie să scoți inima broaștei țestoase, altfel nu va muri. Acum doarme, dar nu știm cât va dura.
– V-a trebui să lupți într-o apă foarte adâncăși va trebui s-o nimerești din prima lovitură, altfel nu vei putea rezista mult fără aer.
Începu să înoate spre adâncuri. La un moment dat, zări scoica cea albă, care, se gândi el, era un semn bun. Fără a mai sta pe gânduri, se aruncă în luptă. Mare îi fu bucuria când izbuti să-și elibereze fratele.
– Repede, repede, trebuie să plecăm, altfel pierim cu toții, striga frumoasa fată îmbrățisându-l pe Ibrahim.
Păsările,cu ciripitul lor, îi însoțeau. Doica în negru era și ea cu ei. Amândoi frații vâsleau fericiți în apa care nu mai era limpede și albastră, ci roșie și tulbure. Au ajuns cu bine la mal. Când priviră înapoi, uimirea le fu fără margini: turnul dispăruse fără urmă, îl înghițise apele. Dar peste câteva ore apa murmura fericită; era din nou limpede și albastră ca cerul. Păsările să întoarseră ciripind voios la locul unde existase turnul, îi dădură de trei ori ocol și-și luară din nou zborul spre oamenii dragi.