Odată, demult, trăiau pe lume un moș și o babă, care aveau doi fii.
Într-un rând, cei doi fii plecară la vânătoare. Multă vreme rătăciră ei prin stepă, dar nu reușiră să vâneze decât un singur iepure. Îl mâncarăși o porniră fără chef mai departe.
Când, deodată, văzură în mijlocul stepei o iurtă albă ca zăpada, în jurul căreia pășteau nenumărate turme de oi albe. Cei doi frați flămânziră strașnic între timp, așa că fratele mai mare îi spuse celui mai mic:
– Du-te până la turmele alea și adu un berbec.
Fratele cel mic alergă până la una din turme, prinse un berbec zdravăn, îl ridică la subsuoară și dădu să se întoarcă la fratele său. Deodată, unde nu apăru în fața lui un om îmbrăcat în haine din piei de oaie și îi zise:
– De ce iei din oile altora?
Trei zile și trei nopți se luptară ei și nu izbutiră nicicum să se învungă unul pe celălalt. Fratele cel mai mare se apropie de ei și-l întrebă pe omul cel îmbrăcat în piele de oaie:
– De ce-mi chinuiești fratele? Amândoi am flămânzit și atunci eu l-am trimis după berbec. Cum poți fi atât de avar cu niște oameni sfârșiți de foame?
Omul îmbrăcat în piei de oaie cugetă cât cugetăși apoi zise:
– Bine, vă dau berbecul. Luați-l, mâncați-l, dar mâine să veniți dinnou la mine. Nu departe de aici locuiesc șapte căpcăuni care au încercat odată să mă mănânce. Va trebui să vă răfuiți cu ei.
A doua zi frații veniră din nou în locul acela, iar omul le dădu din nou câte un berbec. Frații fierseră carnea și o mâncară, supseră măduva din oase, iar omul le zise:
– Acum porniți-o spre căpcăuni, omorâți-i, și omorâți-o și pe bătrâna cea rea, mama lor.
El taie încă un berbec și-ț dădu celor doi frați în desagă, apoi îi conduse o bucată de drum.
Și iată că cei doi frați ajunseră la casa de piatră a căpcăunilor. Se ascunseră după un colțși văzură o bătrână care stătea lângă vatrăși fierbea carne într-un cazan.
După o vreme se întoarseră acasă cei șapte căpcăuni și o întrebară pe babă:
– Gata mâncarea?
– Gata, răspunse ea pentru fratele cel mare.
Când dădură cu ochii de cei doi frați, căpcăunii se bucurară grozav că niște oameni au venit singuri la ei. Pe loc, unul din ei ascuți un cuțit mare și zise:
– Hai să-l mâncăm mai întâi pe cel mai tânăr.
Căpcăunii îl înhățară pe fratele mai mic, îi răsuciră mâinile la spate și-l legară cu trei rânduri de sfori. La fel făcurăși cu fratele cel mare. Apoi, unul din căpcăuni spuse:
– Haideți să-l așezăm pe cel mai tânăr în teleagp și să-l ducem până la foc, să-l frigem.
Zis și făcut. Dar când vrură să-l arunce pe cărbunii încinși, voinicul rupse sforile, înhață doi căpcăuni și-i lovi așa de tare cu capetele de teleagă, că în aceeași clipită își și dădură sufletul. În același fel se răfui și cu ceilalți căpcăuni. Apoi se întoarse spre casă. Fratele mai mare își rupse sforile și tocmai o întreba pe babă:
– Unde-i ascuns aurul și argintul?
– De unde săștiu eu? răspunse baba.
Atunci frații o înhățară pe babă, o băgară cu capul într-un cazan și o întrebară din nou. Și baba n-avu încotro și le spuse adevărul.
– Aurul nostru e îngropat pe povârnișul de miazăzi al Munților de la Răsărit.
Cei doi frați o omorâră pe babă, eliberară din robie zece mii de oameni pe care căpcăunii îi țineau întemnițați, le dădură cai și cămile pentru drum și o porniră spre casă, luând cu ei atâta aur și argint cât puteau duce. În cale oprirăși la omul cel îmbrăcat în piei de oaie, care le dăduse de mâncare. Acesta tăie un berbec în semn de mulțumire și îi omeni din nou, cum se cuvenea după izbândă. Aoi, cei doi frați se întoarseră acasăși văzură că părinții lor zăceau fără puteri de atâta foame. Atunci își durară o casă nouă, începură să-și îngrijească părinții și de atunci au dus un trai pașnic și îndestulat.