Cică odată Michiduță. trimis fiind pe pămînt pentru treburi de cele nu prea curate, nici prea descurcate, răsgogonate și cu moț moțate, se întâmplă să nu găsească nimic de lucru. Nici un om nu se lăsa adulmecat de el la vreo ispravă nelalocul ei, nici unul nu voia să vateme pe altul, nici mincinoși nu găsea, nici hoți nu erau, nici lăudăroși, nici chilipirgii, nici copii neascultători… Ce mai vorbă, nimic din ceea ce i-ar fi putut da, cît de cît, apă la moară.
„Ce-i de făcut? ce-i de făcut? Se întreba el necăjit. Asta nu mi s-a întâmplat de mii de ani de când cutreier lumea-n lung și-n lat. Și fără lucru nu-i rost de mâncare, iar eu când sunt flămând îs mai rău ca dracu’. Ce să fac? Ce să fac?”
Cum sta el așa storcîndu-și mintea cum s-o scoată la capăt cu slujba și cu mîncarea, numai ce vede trei vînători mergând pe drum.
„Tiii?!! Hai că la una i-am dat de capăt! zise el. Mă fac vînător și apoi chișca să măție că de mâncare n-am eu grijă cu atâta vânat: iepuri, urși, porci mistreți, rațe, capre negre, vulpi, bursuci, mâțe sălbatice… Hai că-i treabă!… Hai că-i treabă! ” se îndemna el singur, cu bucurie de așa găselniță.
Își făcu, așadar, rost de pușcă, de alice, de tolbă, de cuțit vânâtoresc, de alte sarsamuri trebuitoare în asemenea isprăvi și se puse pe lucru.
Și ce-i drept, nu-i minciună,
Îi mergea dracului strună!
Numai că tot capătul are un capăt. De la o vreme începu a nu-i mai merge chiar așa de bine. De ce? Cine săștie. Ori vânatul s-o fi rărit, ori el o fi îmbătrânit, ori sălbătăciunile-ar fi luat seama și-i dădeau ocol. Ce, ce nu, vorba-i că-1 înghesuia iarăși Flămânda de nici nu vedea pe unde călca de răul ei. Umblă-n colo, umblă-ncoace, hi în sus, hi în jos, hai aici, hai colea, dă, fă, du-te, vino, și nimic. Nu-i pica nimic și pace!
Ajunsese, bietul de el, ca un țâr de slab, că de necăjit nici n-am cum vă spune că era. Negru, nu alta!
Într-o seară, cum stătea el așa dus pe gânduri de atâtea rele ce-l încolțiseră de la un timp, numai ce zărește Michiduță o căprioară coborînd la adăpat. Cum o vede ii și vine firea la loc, pune repede mâna pe pușcăși poc ! poc ! o ochește și chiar o nimerește. Acu’ să vezi dîrveală pe capul lui. Umbla ca’n ciur nu alta. Adună lemne, ațîță focul, croiește țărușul, alege și împlântă crăcanele, belește vânatul, îl spintecă. îi spînzură pielea de ciotul unui copac, iar carnea o pune în frigare, o sară, o dă cu cimbru, pune mujdeiul și un pâmătuf de busuioc la îndemână ca s-o mai atingă așa din cînd in cînd, pe ici-colo, pentru gust, o rumenește apoi încet și pe-o parte și pe cealaltă și până una-alta își așterne și masa. Se așază apoi Michiduță pe mâncare și dă-i înainte cu sănătate, ba o pulpiță ba o costița, ba o codiță, pînă isprăvește toată carnea și poate că, nemîncat cum era de-atîta vreme, ar fi ros și oasele daca pielea cea de căprioară nu s-ar fi dat jos din copac, nu le-ar fi strîns unul cîte unul, nu le-ar fi pus subsioarăși n-ar fi luat-o la fugă zicînd:
– Stați-ar în gît să-ți stea, lighioană spurcată, că numai de rele ești făcut pe lumea asta! Da’ ți-ai găsi și tu odată nașul, n-ai nici o grijă !!!
Cînd aude și vede Michiduță una ca asta, i se bulbucă ochii în cap ca cepele de spaimăși, cît era el de drac, îndrugă o crucioaie mare cît o zi de plug, luînd-o, pe loc, la sănătoasa peste garduri, peste răzoare, peste arături. prin semănături, prin pădure, înainte, orbește, mai să dea, de buigat ce era, peste măgarii unui om care căra cu ei lemne din pădure.
– Da’ nu știi feri, bre omule, de dai ca orbu’n tîrg peste măgarii mei? întrebă rom]nul cam răstit.
– Ba știu, răspunse Michiduță, mai mult mort decît viu, dar bucuros că a dat peste un suflet de om. Întreabă-mă însă mai bine de-am avut rînd de spaimă.
– Păi ce spaimă așa mare te poate mînca de să nu deslușești dreapta-stînga de-nainte?
– Stai, răspunse Michidută, căți-oi spune tot, numai să-mi prind oleacă răsuflarea.
Omul trase atunci carul la o margine de drum, gîndind că facerea de bine nu-i întotdeauna răsplătită cu mușcătură de cîine.
– Ogoiește-te, omule, zise el apoi și spune tot ce ai pe suflet, că te ascult.
– Auzit-ai dumneata o minune ca asta? începu Michiduță să povesteascăși dăi, dăi, dăi și zi-i, zi-i, zi-i pînă istorisi, din fir în păr și cu de-amănuntul, tot cum a fost și ce-a pățit.
– Și pentru atîta lucru schimbi fețe-fețe și ți-ai pierdut firea? întrebă omul la urmă. Apoi ce făceai dacă pățeai ca mine, că la mine ca la nime, nici eu ca dracu, dar nici dracu ca mine ! Stai să-ți spun eu ce-am pățit și apoi să văd ce față faci!
– Ce spui? Se minună Michiduță care se mai stîmpărase un pic, după ce-și ușurase sufletul. Dă-i înainte, zise el, că te-ascult și eu.
– Auzi, începu omul, răsucindu-și o țigarăși oftînd din greu, săștii de la mine că sărăcia-i mai rea ca orbia și-am
avut parte de ea ca paraua de punga popii. Am fost al zecelea la blidul cu mămăligăși, ca toți frații mei, cînd am ajuns cît de cît mai mărișor, am cătatl a părăsi casa părintească pentru un codru de pîine. Și rni-am găsit norocu’, arză-l-ar fi fost focu’, la un boier cu rînza-ntoarsă pe dos de rău ce era. Boierul trăia singur cu nevasta într-atîta avere de nici nu-i știa hotarul. Și i-am slujit omenește mai zece ani de zile făra nici o simbrie. Așa-i mă? întrebă el pe măgari.
– Așa-i, așa-i ! răspunseră aceștia, spre mirarea lui Michiduță: care auzindu-i începu din nou să tremure ca varga și să-și bulbuce ochii de spaimă zicîndu-și în sine : „Fugii de lup și dădui de urs!”
– O dată că să mai aștept, își urmă omul vorba, că-s prea crud și nu măștiu socoti cu banii. Apoi că-i teacă, apoi că-i pungă, ba pe urmă că m-or plăti cu toți banii odată cînd oi fi de m-oi însura ca s-aleg și eu ceva din slujit… Și așa trecură, cum îți spusei, mai zece ani de zile cînd mă hotârîi să mă însor că mi-am fost găsit o codană de fată frumoasă de-mi sfîrîiau călcîile după ea nu alta. Îi spusei boierului păsul meu, dar nu-i veni la socoteală să mă plătească după cum ne fusese înțelesul. Nici lui nici boieroacei, că amîndoi erau strînsi la pungă de nici scuipat în gură n-aveau de zgîrciți ce erau. Și-am ținut-o așa, eu pe-a mea și ei pe-a lor, tot o leandrăși-o buleandră, pînă cînd vâzînd boierul că nu las dintr-ale mele, scoase un bici, de unde l-o fi scos, îl învîrti de vreo două-trei ori peste cap pocnind din pleaznăși începu a mă croi cu el și de-a lungul și de-a latul, iar boieroaica a boscorodi, ce-o fi boscorodit
că mă pomenesc prefăcut într-o păsărea, asta-mi mai lipsea. Pesemne biciul acela era anume așa împletit să te facă din om neom. Cum văzui cea rea, pe-aci ți-i drumul, loane, îmi luai zborul și nu mă oprii decît după o bună bucată de drum. Mă hodinesc pe-un gard, îmi trag eu sufletul cît pot și apoi încep a mă uita unde-s, cînd ce văd ? Moș Îndungă mămăligă-n pungă, vecinul nostru, se căznea ș-aleagă grîul de neghină dintr-un moviloi de bucate cît casa de mare. Ce să fie, mă gîndesc eu. Ia sa-l întreb.
– Bună ziua vecine, ce mai faci ?
– Bună să-ți fie inima, dragul moșului, iaca ce să fac. Aș face eu bine de n-ar fi boala asta de boier care mă cearcă mîine de i-am ales grîul ori ba. Și, precum vezi, grămada-i mare, puterile-s puține, bătrînețele grele… Leacu colacu de-acu…
– Nu-i chiar așa, vecine. Așa zice omu’ la necaz, dar la o adică… Și-apoi las’ că-ți ajut eu că doar sîntem dintr-o pănurăși unde nu poate un om singur fac mai mulți laolaltă.. Oi chema și tot neamul păsăresc cu care-acuma ma-nrudesc, să ne dea o mînă de ajutor, N-apucai a spune vorba asta, că iaca toată păsărimea la clacă.
Și cu rîs pînă-n prînz,
Tara, tara, tara, tara,
Haideți că ne-apucă seara !
dădurăm gata treaba omului. Dar crezi că-l mulțumirăm pe boier ? Nici vorbă.
Cum veni și văzu isprava noastră, cum îl apucară nădușelile cele rele de ciudăși de catran și în loc să scoată punga scoase biciul, il învîrti de vreo două-trei ori peste cap si ne trăzni cu cîte-o pleaznă pe fiecare de ne săriră fulgi prefăcîndu-ne-n dulăi ciobănești, mari cît vițeii și răi dracu.
– Așa-i mă? Întreabă iar omul pe măgari.
– Așa, așa! Răspunseră aceștia într-un glas frumos de mai să moară Michiduță de spaimă auzindu-i, și-ar fi luat-o bine la picior de nu-l trăgea Ion de coadă înapoi zicîndu-i:
– Văd că ești tare ca balega după ploaie! Ia stai nu-i muri să-ți isprăvesc ce-am început. De voie, de nevoie, Michiduță se mai ostoi, așa că omul își reluă povestea. Și cum îți spusei, ne pomenirăm dulăi. Încotro s-o luăm acu?
– Hai, zise Moș Îndelungă mămăligă-n pungă, unde-om vedea cu ochii, și unde ne-or purta picioarele numai să scăpăm de primejdie, și-apoi ne-om socoti.
– Și cînd ne văzurăm ieșiți din calea răului, taman la Peste șapte sate, hotărîrăm să ne aciuiem pe lîngă o stînă de oi ce tocmai se zărea pe-acolo.
– Bucuroși de cîini lățoși? Întrebarăm noi pe baci.
– Bucuroși dacă-și și colțoși!
– De asta nici o grijă să n-ai, stăpîne, că suntem răi și încă ce ne mai facem!
– Bine, zise baciul, care mai avea o tîrlă de dulăi zdrențăroși, fălcoși, răi de pagubă, buni de gurăși plini de draci ca moara de saci, vă iau și pe voi.
Baciul era un om bun și de omenie. Băcița la fel, bunăși omenoasăși pe deasupra îi dăruise omului și o ogradă de copii, băieți și fete. Dar veyi, tot omul cu necazul lui.
n-apucau copiii baciului să se ridice cît de cît pe picioarele lor, că venea boierul lui Șapte sate și-I lua cu de-a sila la moșie, și apoi odată apucați acolo, nici ei nu-și mai vedeau părinții, nici părinții pe ei, nu erau nici ca viii, nici ca morții. Mai mare necaz ca ăsta, spune drept, unde mai găsești?
– Cu așa haită de cîini te lași dumneata călcat de boier? Îl întrebai eu într-o zip e baci.
– Ei, băiete, ce știi tu! Răspunse acesta. Boierul are putere mare. Pe asta de i-am putea-o lua…
– Apoi numai să dea el p-aici, că ne-om căzni de i-om lua-o, că doar nici noi nu sunte unul, că suntem mulți și multe gîște înving porcul.
– Dinspre partea asta nu purta grijă, grăi baciul, că numai astăzi nu-I mine ș ice nu-I îl vezi că vine.
Și chiar așa se și întîmplă. Într-o zi ne pomenirăm cu pacostea de boier pe capul nostrum. Cînd văzui eu treaba, dau după dulăi.
– Pe el, fraților! Strigai repezindu-măîn calea lui cu o falcă-n cer și una-n pămînt.
– Pe el! Strigăși Moș Îndelungă mămăligă-n pungă sărind sprinten în pieptul boierului de gîndești că nu era el cel de-o sută de ani.
– Hai, Dumane! Hai, Ochiosu! Hai Colțosu, nu-l lăsați ma, Lupu, Ursu, Suru, Leum pe el măăă!!! Striga baciul din răsputeri la cîini asmuțindu-i.
– Sări, Ioane! Sări, Stane! Sări, Mărie! Sări, Ilie! Săriți, toți copiii mamii, striga și femeia baciului cît o ținea gura luînd calea boierului cu poalele suflecate și cu maiul de lăut rufele în mînă.
Și apoi las’ că nu i-a fost boierului moale. Care-l apucarăm de picioare, care de mîini, care de grumaz, unul de față, altul de dos, cînd îl lăsam noi, îl apuca muierea, cînd ostenea ea îl lua el, și tot așa ne vînzolirăm pînă-l puserăm pe boier jos și-i luarăm puterea.
– Apoi bine-am izbîndit ce-am iscodit, zise baciul bucuros și ne puse pe toți la masă să ne ospătăm și să ne veselim.
– Ne ospătarăm și ne veselirăm noi o zi-două după trebușoara asta și apoi, știindu-l pe baci afară de primejdie, cu toți copiii sănătoși pe lîngă el, cu tîrla de cîini întreagă-ntreguțăși mai pusă pe treabă ca niciodată, ne luarăm ziua bună de la toți și-o-ntorserăm la casele noastre, unde acolo aveam ce aveam de făcut socoteală cu boierul.
– Cînd ajunserăm, boierul, ca boierii, stătea pe sofa, trăgea din lulea și bea cafea.
– Iaca și pe Ivan la găvan, boierule!ziserăm atunci intrînd
Văzînd așa colțoși, boierul se înspăimîntăși dădu s-apuce biciul de unde-l ținea, dar n-avu răgaz că i-l luarăm noi cu puterea. Și întîi îl făcui om pe Moș Îndelungă mămăligă-n pungă, ca să se poată duce liniștit acasă să-și vadă de bătrînețele lui; apoi învîrtii biciul de vreo două-trei ori peste cap cu sete și-l sfinții cu-o plesnitură pe boier și cu un ape boieroaică si-odată-i făcui pe ăști doi măgari ai mei.
– Așa-i mă? Întrebă omul luîndu-și biciul și pocnind o dată din pleasmă ca să-i cunoască animalele de fricăși să se-ndemne de-acu la drum.
– Așa, așa! Răspunseră, aceștia pornind carul, cîine-cîinește nu prea omenește.
Atunci, de spaimă, îi sări lui Michiduță inima din loc și-o porni ca din pușcă, șuștuluc-șuștuluc, la vale și pînă în iad nu se opri, unde duse veste că pe pămînt e prăpăd mare.
– S-au schimbat vremurile, tătucă, îi zise el lui tătîne-său, cu tot năduful. S-au schimbat vremurile!
Ion și-a prins boierii-n jug,
Și-i mînă cu bici de lînă,
Hi la deal,
Boală bătrînă!
Hi la deal și hi la vale,
Că v-ajut eu pe spinare!