Demult, tare demult, trăia pe lume un han care avea o sluj¬nică. Șapte ani a umblat ea însărcinată, iar în al optulea a născut un băiat voinic și sănătos, căruia i-a dat numele de Jivaa-țagaan.
Vremea trecea și băiatul creștea repede. După numai șapte ani de zile, ajunse un voinic adevărat și foarte curînd avu prilejul să dovedească oamenilor cît era de puternic. Într-o zi, la curtea hanului se iscă o mare zarvă: pasămite, turbase elefantul hanului și, smulgîndu-se din lanț, pornise să zdrobească totul în jur. Slu¬gile hanului fugiră speriate care încotro, numai Jivaa își suflecă mînecile, își sumese poalele și ieși în întîmpinarea animalului care sărea înnebunit încoace și încolo. Voinicul îl cuprinse cu amîndouă mîinile, îl ridică de la pămînt și apoi îl trînti cu atîta putere că acesta muri pe loc.
Văzînd că a rămas fără elefantul său preaiubit, hanul se înfurie și porunci ca Jivaa să fie alungat la marginile împărăției, acolo unde mai fuseseră alungați și alți doi tineri. Unul dintre aceștia avea darul de a înghiți tot ce-i cădea sub ochi și tocmai de aceea nu mai era pe placul hanului, care se temea că flăcăul o să-i înghită toată împărăția. Al doilea fugea iute ca vîntul și era gonaciul curții, dar și pe acesta se supărase hanul dintr-o pricină oarecare. Și așa îi adună necazul pe cei trei voinici. Într-o zi întîlniră în calea lor un băiețandru. După ce își dădură binețe, flăcăii îl întrebară încotro a apucat-o și de ce.
— Vreau să-l întîlnesc pe viteazul Jivaa și să mă împrietenesc cu el.
— Eu sînt cel pe care îl cauți, spuse Jivaa și-l întrebă apoi pe băiețandru la ce se pricepe el mai bine.
— Eu văd mai departe decît toți ceilalți oameni, răspunse băiatul.
Din clipa aceea rămaseră împreună, așa că acum erau patru. Într-o bună zi ajunseră la țărmul unei mări.
Flăcăul care putea să înghită orice, bău toată marea și prie¬tenii trecură pe malul celălalt. Acolo se și așezară. În fiecare dimineață trei din ei plecau să vîneze, iar al patrulea rămânea pe mal și pregătea mâncarea. Odată, pe cînd la mîncare era de rînd Înghite-tot, din mare apăru fără veste un ciclop. Strigă: „Ce ți-e mai dragă, viața sau mîncarea?” Apoi înfulecă toate bucatele și se făcu nevăzut.
Ciclopul le mîncă mâncarea și a doua zi, cînd era de rînd Vede-departe, și-n cea de-a treia zi cînd sosise rîndul lui Iute-ca-vîntul. În toate aceste trei zile Jivaa nu pusese nimic în gură. În sfîrșit, îi veni și lui rindnl să gătească. Cînd bucatele fură gata, din apă apăru nămetenia și începu să urle:
— Ce ți-e mai dragă, moartea sau viața? Dacă vrei să te las în viață, nu mi te pune împotrivăși dă-mi mîncarea.
Jivaa se infurie, îl snopi bine în bătaie pe uriaș, apoi il azvîrli în mare. Seara, cei patru prieteni mîncară pe săturate și se culcară. În dimineața următoare îl zăriră pe uriaș pe celălalt mal. Abia se mișca, iar patru zîne îl țineau de subțiori. Prietenii îl omorîră pe ciclop, iar pe zîne le luară cu ei. De atunci încolo, femeile aveau grija casei, iar prietenii plecau la vînătoare de cu ziuă.
Odată, Jivaa meșteri o plută din lemn de santal și i-o dărui dragei lui, neasemuitei Oiuun. Pluta plăcu foarte mult zînelor, care se plimbau toată ziua cu ea pe mare. Dar iată că Oiuun scăpă în mare un papuc pe care-l găsi un duh rău, sluga unui han vi¬clean. Duhul rău îi arătă hanului ce găsise și acesta îi porunci să i-o aducă la curte pe stăpîna papucului. Ca să-i poată îndeplini porunca, duhul ceru să-i fie construită o plută cu totul și cu totul de aur.
Cînd pluta fu gata, duhul cel rău porni cu ea pe mare, ca să se întîlnească cu cele patru zîne. O zi întreagă se plimbă împreună cu ele, iar seara îi spuse frumoasei Oiuun:
— Mîine dimineață, înainte de plecarea lui Jivaa, trebuie să pui mîna pe sufletul lui pe care și-l ține ascuns într-o lăcriță de aur. Spune-i că ziua te plictisești fără ei și că vrei să ai cu tine măcar lăcrița în care își ține sufletul. Iar peste zi ne vom întilni iar.
Oiuun făcu așa cum ii spusese duhul. Jivaa iși scoase din degetul cel mare o lăcriță de aur si i-o dădu frumoasei Oiuun. Fata ținu lăcrița o zi întreagă, pînă ce duhul i-o luăși o aruncă în mare.
Apoi o trecu pe Oiuun pe pluta lui și o duse cu el. Seara se întoarseră toți acasă, în afară de Jivaa. Dar Vede-departe îi arătă lui Iute-ca-vîntul încotro s-o apuce ca să-l găsească pe Jivaa și acesta o porni în goană mare. Iar Jivaa zăcea la pămînt, mai mult mort decît viu. Prietenii încercară să-l clintească din loc, dar nu izbutiră, așa că se întoarseră acasă așa cum plecaseră. Înghite-tot se puse atunci de bău toată marea, iar Vede-departe găsi pe fundul ei lăcrița de aur. Prietenii o puseră la locul ei, în degetul cel mare al lui Jivaa, și acesta își veni imediat în fire.
— Că mult am mai dormit! spuse el și se întinse.
Puterile îi reveniră în scurtă vreme, așa că cei patru prieteni începură să cugete cum să facă să o răpească pe neasemuita Oiuun.
Înghite-tot zise c-ar fi bine să bea mai întîi toată marea ca să poată trece toți pe malul celălalt; apoi să pătrundă la curtea hanului îmbrăcați in haine de călugări, s-o fure pe zînă, iar după ce se întorc acasă să umple marea la loc, ca
să nu-i mai poată urmări nimeni. Și chiar așa și făcură.
Ajungînd la palatul hanului cel viclean, cei trei așa-ziși călugări se opriră, dar Vede-departe le spuse că Oiuun e acasă. Atunci prietenii pătrunseră în iatacurile femeilor. Frumoasa ședea tristă, alături de han. Văzîndu-i pe călugări, hanul porunci slugilor:
— Turnați-le vin în străchinile cîinilor.
Deodată frumoasa izbucni în rîs. Hanul se miră:
— De o lună întreagă ești la mine și nici măcar o singură dată n-ai zîmbit. Te-au înveselit oare așa de tare acești călugări?
— Nu ei m-au făcut să rîd, ci tu! Unor învățăcei ai lui Hutuhta1 le dai să bea vin, și încă din ce? Din străchinile cîinilor! răspunse frumoasa, rîzînd în hohote.
Mîniat, hanul sări în sus și vru s-o pedepsească pe îndrăzneață, cînd, deodată, unul dintre călugări înhăță un cuțit și-i tăie capul. Acesta era Jivaa-viteazul. O luă în brațe pe Oiuun și ieși în goană din curțile palatului. Slugile hanului se aruncară în urmărirea lor, dar, cînd ajunseră pe fundul mării, Înghite-tot umplu la loc marea pînă la margini, și toți urmăritorii se înecară. Isprăvind cu hanul cel hain, cei patru prieteni trăiră mai departe liniștiți și fericiți împreună cu nevestele lor.