A fost odată ca niciodată… într-un sat de munte, un bătrân înțelept, cu cei trei fii ai săi; cel mare, Andrei, cel mijlociu- Constantin, și cel mic- Alexandru. Când Alexandru împlini șaispezece ani, batrânul său tatăși-a chemat toți feciorii:
– Copiii mei, v-am chemat azi, să vorbesc cu voi și să vă împart puținul pe care l-am agonisit prin muncă; apoi, am să împlinesc fiecăruia câte o dorință, dar numai una. Gândiți-vă bine, nu trebuie să-mi răspundeți imediat. Andrei, tu vei primi pământul care începe acolo unde se sfârșește pădurea, e drept că sunt mulți bolovani, dar cu trudă, totul se poate. Tu, Constantine, vei primi brădetul; nu sunt mulți brazi, dar o să-ți folosească. Iar ție, Alexandre, îți voi da moara, ți-o dau pentru că pamânt nu mai am, dar, precum știi, foarte multă lume vine să-și macine porumbul la ea. Așadar, copiii mei, v-am dat tot ce-am avut. Acum, rămâne să vă împlinesc câte o dorință, după cum v-am spus.
Fiii au plecat să-și vadă de muncă, iar peste câteva zile s-au întors.
Pe iarba grasăși verde, pe un scaun cu trei picioare, în fața casei de lemn, bătrânul cu barba albă își aștepta feciorii să le asculte dorințele.
Cu sfială, încet, se apropie fiul cel mare, Andrei.
– Tată, eu am văzut pământul pe care mi l-ai dat, dar e plin de bolovani. Ce să fac eu cu bolovanii?! Dorința mea e să tranform pietrele în oi, că la oi mă pricep eu.
– Fiule îți voi îndeplini dorința. Du-te, căci pe pământul tău oile se aud behăind.
Andrei o zbughi atât de iute, că uită să mulțumească.
Îmbujorat, de batrân se apropie fiul cel mijlociu, Constantin.
– Tată, eu sunt mulțumit de locul pe care mi l-ai dat, dar cu brazii ce să fac? Aș vrea să-i transformi în viță de vie, asta e dorința mea.
– E gata împlinită dorința ta, fiule. Pământul tău este tot acoperit cu butuci de vie.
Constantin fugi fără să mai privească înapoi.
Cu pași hotărâți, fiul cel mic, Alexandru, se apropie de bătrân. Se așeză pe iarbă, lângă el și începu:
– Tată, îmi place moara, am și un loc mic pe care-mi pot ridica o casuță, am început chiar să o construiesc, dar dorința mea este să-mi găsesc o nevastă care să mă înțeleagă, bună, cu suflet bogat, gospodină:
Bătrânul zâmbi pe sub mustăți și se ridică iute.
– Să mergem îndată. Cunosc o singură fată așa cum îți dorești tu și nu știu dacă n-o fi fost pețită. Mai trebuie săști că mi-ai cerut lucrul cel mai greu. Pentru că inima unei soții trebuie s-o cucerești tu însuți. Mergi cale de o săptămână până dincolo de munți și în satul acela de colo, ai sa-ți găsești aleasa inimii. Dacăși ea are să te placă, vom face nuntă frumoasă.
Așa se și întâmplă.
Au trecut câțiva ani. Bătrânul se hotărâ să meargă să vadă ce-au făcut feciorii cu averea lăsată de el. Își puse niște haine vechi, își schimbă înfațișarea, părea un cerșetor bătrân. O porni spre casa lui Andrei. Când ajunse, văzu o vilă cu două etaje, cu o verandă mare, pe care se afla o masă pregatită pentru micul dejun. Andrei și nevasta erau la masă. Copii nu aveau. Pe masă erau atâtea bunătăți, de parcă aveau un ospăț de nuntă. Când îl văzu, Andrei se înfurie și începu să strige:
– Costică, Costică, unde ești, nenorocitule? A intrat un cerșetor în curte, dă-l afară!
Se ivi un om uscat, cu niște picioare subțiri, crăcănate.
– Cară-te de-aici! Ce-ai venit așa de dimineață?
– O fiule, sunt nemâncat.
– Du-te la naiba! N-ai auzit ce-a spus stăpânul, să nu-l superi, că te zvântă în bătăi. Nu mă vezi cum arăt eu?
Bătrânul se îndepartă amețit și lacrimile i se prelingeau pe obraz.
A doua zi, ajunse la casa lui Constantin. Nu-i venea sa-și creadă ochilor ce casă frumoasă își construise. Curtea era plină de flori. În fața casei se afla o masăși tocmai se pregăteau să prânzească. La masă erau Constantin, nevasta lui și un baiețel gras. Soarta le dăruise un copil. Cerșetorul ajunse lângă masă cu mâna întinsă. Când îl văzu, Constantin, plin de furie, se întoarse spre el:
– Pleacă de-aici. N-am altceva mai bun de făcut decât sa-ți dau ție de mâncare?!…
Copilul cel gras fluierăși apăru un câine mare. Bătrânul, speriat, o luă la goanăși când deschise ochiii, văzu cerul albastru și limpede. Lacrimile îi șiroiau pe obraz.
Două zile se odihni, iar a treia zi ajunse la feciorul cel mic. Liniștea adâncă îl făcu să uite de toate necazurile. În tot ce vedea se simțea mâna gospodarului harnic. Când văzu casa, se opri uimit în loc. Era o casă de lemn, micăși scultată. Apăru Romanița, soția feciorului său. Bătrânul întinse mâna să ceară.
Poftim, bunicule, intrați, luați loc, odihniți-vă. Tot ne pregătim pentru o măsă, o să mâncați cu noi împreună. Știți, obișnuim să mâncăm cu toții și-l aștept pe soțul meu la masă… Dar, bunicule, n-ai pe nimeni care să aibă grijă de dumneata la bătrânețe?
– N-am, fiica mea, toți au murit, am rămas singur.
– Eh, nu-i bine, nu-i bine deloc.
Romanița își chemă copiii. Avea trei copii și toți trei băieți frumoși. Îl salutară pe bătrân și începură să o ajute pe mamă la treabă. N-a trecut mult și a apărut și Alexandru. Devenise bărbat și se făcuse și mai frumos. Îl salută pe bătrân și-l întrebă cine e, de unde e și încotro merge. Când află că nu are pe nimeni și că cere de mâncare i se făcu milă de dânsul.
Dumneata se vede că ești om sănătos. Nu vrei să lucrezi? De-ai ști câtă nevoie de oameni am aici! Poate ai să lucrezi cu mine. Dacă nu vrei, o să-i scriu tatei și o să te ajute. Mi-e dor de tata, dar de atâta muncă, n-am mai apucat să-l văd.
Bătrânului îi dădură lacrimile de bucurie.
Mulțumesc, fiule, abia răspunse. O să mă gândesc și o să-ți dau un răspuns cât mai curând. La un moment dat se auzi un strigăt.
Nevasta fugea spre copilul ei cel mai mic, pe care îl trimisese după apă, și care își scântise piciorul și plângea. Când veni cu copilul în brațe lângă bătrân, spuse copilului:
– Rabdă, fiule, te rog, avem musafiri, nu trebuie să te vadă așa, e rușine!
La aceste cuvinte, bătrânului începurăși mai tare să-i curgă lacrimile. După ce prânziră, le mulțumi și le spuse:
– Vă mulțumesc foarte mult pentru primire și mâine la prânz o să vă dau răspunsul dacă pot lucra cu voi sau nu.
Bătrânul plecă fericit. A doua zi, toți fiii primiră o scrisoare prin care erau chemați de tatăl lor. Era amizăși soarele dogorea puternic. În fața casei, pe scaunul de lemn cu trei picioare era așezat bătrânul. Andrei se apropie de tatăl său și îl salută. Constantin, îmbujorat, îngăimă un bună ziua. Alexandru, cu pași hotărâți, înaintă pe iarbăși strânse mâna tatălui său. Fiii mei, v-am chemat aici să vă anunț că o să vă împart din nou averea.
Bătrânul se ridică, intră în casă, ieși îmbrăcat în hainele de cerșetor. Andrei, când îl văzu, păli. Constantin, fu cuprins de o furie cumplită. Alexandru i se adresă cu bucurie:
– Tată!
Rușine să vă fie, am fost la voi și v-am cerut un codru de pâine. Tu, Andrei, du-te și vezi-ți de bolovanii tăi. Iar tu, Constantine, ai grijă de brazii tăi. Dar tu, fiul meu Alexandru, primește-mă în casa ta, ca ajutorul tău de nădejde.Îl cuprinse în brațe pe Alexandru și-l sărută.