Ce s-a întâmplat în palatul Crăiesei Zăpezii, și ce s-a mai întâmplat după.
de Hans Christian Andersen
Zidurile palatului erau din viscol, iar ferestrele și ușile din crivăț. Erau mai mult de o suta de încăperi, după cum se mișca vântul. Cea mai mare era lungă de câțiva kilometri, toate erau luminate de puternica Auroră Boreală, și sălile erau așa de mari, goale, reci ca gheața, și atât de splendide! Veselia nu a domnit niciodată aici, niciodată nu a avut loc măcar vreun bal al ursuleților, cu furtună în locul muzicii, unde urșii polari să vină cu picioaarele lor întoarse și să danseze. Nici măcar un cei al tinerelor vulpițe, uriaș, rece și goale erau încăperile Crăiesei Zăpezii. Luminile Nordului străluceau cu așa precizie că oricine putea spune cand atingeau strălucirea maximă sau minimă. În mijlocul, sălii goale fără sfârșit, era un lac înghețat, fisurat în mii de piese, dar fiecare piesă era asemănătoare cu celălalte, încât ăreau a fi munca unui artificier măiastru. În mijlocul acestui lac stătea Crăiasa Zăpezii, când venea acasă, și spunea ea că se așează pe Oglinda Înțelegerii, și că acesta era singurullucru bun în întreaga lume.
Micul Kay devenise albastru, si chiar apropape negru din cauza frigului, nu nu observa, sărutul crăiesei îi luase orice urmă de senzațe de frig din corp, iar inima sa era o bucată de gheață. El trăgea niște așchii plate de gheață, pe care le așeza în toate modurile posibile, pentru că vroia să facă ceva, întocmai cum copii se joacă cu bucățile de lemn pentru a face figuri geometrice, un puzzle chinezesc.
Kay făcea tot soiul de figuri, unele foarte complicate, pentru că era un puzzle al înțelegerii lucrurilor. În ochii săi figurile erau extrem de frumoase, și de cea mai mare importanță, asta mai ales din cauza ciobului din ochi.
El reprezenta din figuri tot felul de cuvinte, dar nu putea să-și imagineze cum să reprezinte cuvântul pe care dorea el, acel cuvânt era „eternitate”; iar Crăiasa Zăpezii spuse, dacă descoperi acea figură, vei fi propiul tău stăpân, și o să-ți fac cadou întregul cuvânt și o pereche de patine.
„O să mă duc în țările calde”, spuse Crăiasa Zăpezii. „O să mă duc să mă uit în craterele vulcanilor” spuse ea vorbin de Etna și Vezuviu. „O să le îmbrac în mantii albe, pentru că așa trebuie să fie, mai ales, că este bine prentru portocale și struguri.” Și zbură Crăiasa departe, iar Kay rămase rămase singur în sala goală de gheață lunga de kilometri, și privea blocurile de gheață, și se gândea se tot gândea până de aproape că i se spărgea capul. Stătea așa tâmp și nemișcat, încât puteai crede că a murit înghețat.
Deodată micuța Gerda păși prin marea poartă în palat. Ușa era formată din crivăț, dar Gerda repetă rugăciunea de seară, iar vântul se așternu ca și cum ar fi dormit, și mica fetiță intră în sălile uriașe, goale și reci. Acolo era ținut Kaz: ea îl recunoscuse, alergă să-l îmbrățișeze, plânse, îl îmbrățișă ferm pentru o vreme, „Kay, dragul meu Kay! te-am găsit în sfârșit?”
Dar el stătea nemișcat, tâmp și rece. Atunci mica Gerda vărsă lacrimi fierbinți, iar acestea căzură pe pieptul lui și ajunseră la inimă, dezghețară bucata de gheață, di dizolvarară așchiile din oglindă, el se uită la ea și cântă melodia:
“Delicat și frumos trandafiri înfloresc,
De îngeri apar și pe copii însoțesc.”
Aici Kay izbucni în lacrimi, și plânse atât de mult că ciobul îi ieși din ochi, și o recunoscu pe Gerda, și exclamă,”Gerda, draga mea Gerda! Unde ai fost atâta vreme? Și unde am fost eu?” spuse el.”Că gol și ce frig!” Și o strănse ferm pe Gerda, care râdea și lăcrima de bucurie. Era atât de frumos, că dasau chiar și blocurile de gheață de bucurie, și când au obosit și s-au așezat jos, ei formară exact literele pe care Crăiasa îi spusese să le găsească; așa că acum era propiul său stăpân, și avea să aibă cuvântul și o pereche de patine conform înțelegerii.
Gerda îl sărută pe obraji, iar aceștia chiar se îmbujorară, îl sărută pe ochi, iar aceștia scântiară pecum ochii Gerdei, îi sărută picioarele și mâinile, iar el deveni din nou normal și fericit. Crăiasa Zăpezii putea să vină oricănd dorea, pentru că pe podea se găsea cuvântul libertății, cuvăntul dorit de Crăiasă, scris cu splendide litere strălucitoare de gheață.
Ținându-se de mână, rătăciră prin sălile uriașe, vorbind de bunica lor, și de trandafirii de pe acoperiș, și pe unde ajungeau, vântul se îmblânzea, și soarele strălucea puternic. Iar când ajunseră la tufa de coacăze roșii, îl găsiră pe ren așteptând ca ei să vină. Mai venise cu un ren tânăr cu ugerele piline de lapte, care îi hrăni pe micuți, și îi sărută.
Apoi îi duseră pe Kay și Gerda, mai întâi la femia finlandeză, unde se încălziră într-o cameră călduroasă, și învățarp ce trebuie să facă pentru a ajunge acasă, apoi ei se duseră la femeia din Laponia, care le dărui haine noi și le repară săniuțele.
Renul și cu prietenul său renul cel tânăr merseră alături de ei, pănă la frontierele țării. Acolo văzură din nou vegetație, acolo trebuiră să se despată de reni și de femeia din laponia.”La revedere! La revedere!” a fost tot ce și’au spus. Și începeau să apară primele fire verzi, iar păsărelele începură să cânte, iar din pădure a apărut, călărind un
armăsar mândru, pe care Gerda îl știa (pentru că fusese la trăsura de aur), o tânără domniță, cu o pălărie roșu aprins și înarmată cu pistoale. Era ștrengărița neprihănită, care se săturase de casă, și era hotărâtă să călătorescă în nordul îndepărtat, și după aia în altă direcție dacă nu-i plăcea. O recunoscu pe Gerda imediat, și Gerda de asemeni. S-au revăzut bucuroase.
„Ești un camard bun pentru hoinăreală”, îi spuse lui Kay, „Mi-ar place săștiu dacă meriți ca cineva să mergă până la capătul lumii să te salveze!”
Dar Gerda o atinse pe obraji și o întrebă de Prințși Prințesă.
„Au plecat în străinătate” spuse ea.
„Dar Corbul?” întrebă Gerda
„O! Corbul a murit,” răspunse ea. „Drăguța lui e acum văduvă, și poartă o bentiță negră înfășurată pe picior, se văicărește amarnic, dar aste este! Acum povestește-mi ce ai mai făcut și cum te’ai descurcat să-l găsești.”
Și Gerda și Kay își spuseră poveste.
„Tra, la la, nani, se sfârșește bine!” spuse ștrengărița, și îi luă de mână pe amândoi de mâini și le promise că de va trece vreodată prin orașul lor, va veni să-i viziteze, și apoi porni la drum.
Kay și Gerda se luară de mâini, era o frumoasă vreme de primăvară, cu o bogăâie de flori și verdeață. În zare răsereau clopotnițele, iar copii recunoscură turnurile înalte, și orașul mare, era locul unde crescuseră. Intrarăși se repeziră în camera bunicii, unde totul era la fel ca atunci când plecaseră. Ceasul făcea „Tic, Tac” iar arătătoarele se mișcau rotund, dar când intrară au realiat cât crescuseră. Trandafirii de pe scărițe atârnau înfloritor la ferestrele
deschise, acolo zăceau scăunelele lor de copii, și Kay și Gerda se așezarăținându-se de mâini, amândoi uitaseră frumusețea rece a Crăiesei Zăpezii, totul părea un vis. Bunica stătea în razele soarelui, și citea tare din Biblie:
„Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei 18,3)
Iar Kay și Gerda se priviră în ochi, și dintr-odată înțeleseseră vechiul cântecel:
“Delicat și frumos trandafiri înfloresc,
De îngeri apar și pe copii însoțesc.”
Acolo stăteau doi adulți, adulți și totuși copii, cel puțin în inimă, și era vremea verii, în miezul bogatei veri.