de Emil Garleanu
Ioana Catinca tocmai se pregatea sa verse ceaiul în pahare, când geamul înghetat sbârnâi, ca o darabana, supt loviturile cuiva dinafara. În aceeasi vreme glasul unui barbat strabatu în odaie:
— V-ati fi culcat odata cu gainile! Deschideti usa mai de graba ca ne prefacem în sloiuri.
Cei din casa întoarsera capul spre fereastra; coana Catinca ramase cu samovarul în mâna; numai conul Dumitrache striga vesel:
— Ce-ati încremenit asa? E glasul lui Costache, oamenilor!
Coana Catinca puse samovarul jos, si cu totii alergara în sala. Dadura la o parte, de lânga pragul usei, sulurile îmbucate cu lâna, si întoarsera cheia.
— Da pe semne a-ti vroit sa taieti gheata cu topoarele de pe noi, se auzi glasul conului Costache. Venim noi pe gerul ista, si voi habar de grija n-aveti.
Coana Mandita, sotia conului Costache, intra batând din picioare, de frig.
— La o parte calicime, striga conul Costache si, repezindu-se în mijlocul salii, deschise bratele, apoi le facu vânt, încrucisându-le pe piept, ca sa se încalzeasca.
— Da glagorie aveti voi sa veniti pe jos, pe frigul ista? se mira conul Dumitrache, în vreme ce toti ajutau coanei Manditei sa se descotosmaneasca de sal si de cataveica.
Conul Costache îsi asvârlea într-una bratele, pocnindu-si palmele de spate, în tact, ca un ceasornic.
— Crapa ouale corbului bre, ma-ntelegi? crapa ouale corbului de ger, si Mandita mea: „nu, ca sa se plimbe”. Sa se plimbe pe jos! Eu mi-am pus blana, dupa cum vedeti, am si un cojocel pe de desupt, din caciula nu-mi iese decât nasul, si mor de frig. Si pe dânsa da, a-ti vazut doar, o leanca, la gât cu o blana cât o coada de soarec, si-mi spunea ca a asudat!
Apoi se întoarse catre coana Catinca:
— Sa ma ierti, coana Catinca, de-un cuvânt: zau asa ca femeile au piele de drac. Zau, sa ma ierti.
Toti începura sa râda. Dar coana Mandita, dolofana, si rosa la obraz ca o capsuna, se repezi la barbatul dumisale, îi opri bratele din vântul ce-l luase, îi smulse caciula din cap, si începu sa-i descheie paltonul.
— Ia desbraca-te frigurosule! Iaca! stai în casa cu caciula!
Într-o clipeala de ochi, conul Costache ramase cum spusese dumnealui, într-un cojocel fara mâneci, îmbracat pe deasupra redingotei. Un râs puternic sgudui sala.
Intrara cu totii în odaia unde ramasese samovarul fierbând. Conul Costache nu putea tacea nici cum.
— Îti spun eu dumitale, si sa ma crezi, ca, da, îs cu sase luni mai mare decât tine, femeile au piele de drac. Ce-i vorba Crapa ouale corbului si… Coana Catinca îi taie vorba;
— Ia stai ici omule, si lasa ouale corbului. Bea mai bine un ceai. Ia ajuta-mi Gheorghita, se întoarse dumneaei catre baetul dumisale.
Gheorghita lua samovarul de jos, si turna apa fierbinte în pahar. Apa se facu aramie.
— Cam tare, coana Catincuta, si nu mai dorm o mie de ani pe urma.
— Pune lamâie, ca-l taie.
— Bine zici, dar mai întai, stai putin.
Si conul Costache puse manele deasupra paharului din care se ridicau aburii mirositori.
— Asa! acu mi-am încalzit mânele, sa-mi încalzesc si gâtul.
Conul Dumitrache se întoarse catre coana Mandita:
— Ma rog, totdeauna a fost asa friguros, coana Mandita?
— E he! raspunse dumneaei, ia spune-i ca vrei sa mergi la vânat, acuma pleaca, îl vezi? uite-asa în cojocel si-n surtuc. Mi-l cunosc eu, coane Dumitrache! Uite ici.
Si uitându-se, zâmbind, pe furis la sotul dumisale, îsi arata parul alb ca omatul.
— La dânsa sa te uiti, strigâ dupa ce înghiti odata si bine din pahar, uitati-va la mine, cum m-a ‘nalbit!
Toti începura sa râda. Conul Costache n-avea un fir de par alb.
Apoi, dupa ce spuse aceste, veselul boier se întoarse catre Gheorghita care se asezase pe divan lânga nevasta lui, Profirita, tinându-i dinainte, pe-o farfurioara, paharul cu ceai.
— Tu baga bine de sama, ca eu o stiu pe Prohirita ta; daca nici dânsa nu te-a înalbi, apoi sa stii ca te-a lasat Dumnezeu sa ramâi negru pe cap.
Fata se-nrosi.
– Vai! ce spui coane Costache! Se poate sa crezi mata…
Boierul se prefacu a n-o fi auzit si urma:
— Tu n-ai nevoie sa ma spui ei, dar da, eu care-s mai mare decât tat’tau cu noua luni.
— Cu sase, Costache.
— Cu sase luni, am drept sa deschid ochii baietului.
Mai sorbi odata din pahar si se întoarse catre Profirita:
— Îmi pare bine ca te gasesc singura fetita, sa-ti spun verde, ca mie nu mi-i frica de tat’sau: Gheorghita a dumitale, da, e cam asa-s’asa; stii, eu îti vorbesc pe sleau…
Fata râse si întoarse ochii catre barbatul ei:
— A! de istia îmi esti?
— Iaca! nu-i jumatate de ceas de când a venit si v-a ametit de cap.
În toata vremea asta, coana Catinca, nu mai putuse de râs.
— Lasa-l Mandito, când intra conul Costache în casa parca rasare soarele.
— Mai Costache, de asta nu ‘nbatrânesti tu, adaoga boierul Dumitrache…
Conul Costache mai ceru un pahar cu ceai, puse într-însul doua linguriti de rom, o felie de lamâie, si întreba:
— V-a adus la vreme vânatul?
— Eram tocmai la masa, îti multumesc. Când l-ai împuscat?
— Apoi daca n-a fost alaltaeri, apoi sa stii Dumitrache-trache, c’a fost eri. Sa stii ca ieri a fost. O dandana întreaga! Pana l-am împuscat m-au trecut, vorba Manditei, toate sudorile.
Cei batrâni zâmbira pe ascuns; stiau patima conului Costache sa spuie câte-n luna si-n soare despre vânatorile dumisale, mai ales când îl ascultau ageamiii.
Pe Profirita, nu o rabda inima sa taca:
— Da cum l-ai împuscat coane Costache?
— Greu, duduie Prohirita, tare greu. Vezi mata, la iepuri nu te duci ca la ursi sau lupi; ci-ti iei colea un haliciu, doua, cât îti trebue sa-l nimeresti drept între urechi, caci altmintreli nu e bun la gust. Aista era bun?
— Tare bun, raspunse serioasa de tot, duduia Profirita.
— Apoi sa stii ca-l nimerisem drept între urechi. Cum îti spun îmi iau eu doua halice, — eu pun in pusca numai câte unul; vânatorii prosti, cum ar fi Dumitrache, pun câte doua. Ei, dar în sfârsit, eu n-am cu ei nici în clin nici în mâneca. Merg eu, merg, prin padure, si deodata îmi iese în fata, de dupa un hatis, — stii ce-i hatis?
— Stiu, cum nu.
— Apoi dupa cum îti spuneam, îmi ese de dupa un hatis, o haita de lupi! Eu singur si cu doua, halice, s-acele pentru iepuri! Ce te faci Costache-puiule? Ma dosesc dupa un copac. Ce sa fac? Sa dau în lupi?
Bine, omoram eu poate doi, dar ma gândeam ca ma dusesem dupa iepuri; s-apoi doi lupi nu-s doi iepuri. Acolo-i carne nu gluma; ma gândeam la biata Mandita cât avea de tabârcit cu dânsii.
Duduia Profirita facuse niste ochi mari, mari.
Inima însa, urma conul Costache, îmi da ghes. Cum ciracul sa las eu lupii sa treaca pe lânga mine, asa ca un prost? Pun un haliciu si trag: lupul pe care-l tintisem se ridica în doua labe, se învârteste si gramada jos. Avusesem noroc. Ceilalti o rup de fuga ca niste ogari. S-atâta rascoala facea, prin padure, goana lor, ca se speriase lighioanele si misunau iepurii încolo, si-ncoace, ca vrabiele. Pun al doilea haliciu, buf, si dau peste cap si-un epure. Iau lupul în spate, iepurile suptsuoara si acasa.
Conul Costache bau din pahar, tusi, privi pe supt gene, catre coana Catinca si conul Dumitrache, care de abia se stapâneau, si urma sa povesteasca:
— Acasa alta pacoste! Mandita, nu, ca de ce i-am adus lup? „Când sa-l jupuiasca ea, când sa-l pregateasca? Mâne-i Dumineca, doar nu-i pagâna.” Bine soro, îi zic, fa si tu lupul întai si scapa de dânsul. Si m-a ascultat, a pregatit lupul, de si-a luat grija.
— Dar cu iepurile ce-ati facut, întreba în- grijata, duduia Profirita?
— Iepurele îl fac mâine. Îti trimitem noi, nu-ti fie grija, duduie Profirita.
— Pai cel de azi n-a fost iepure, coane Costache? Doar n-am mâncat lup, spuse, cu lacramile în ochi, duduia Profirita.
— Era negrie carnea?
— Ba era chiar neagra.
— Apoi lup ati mâncat. Bun lucru nu e asa?
Duduia Profirita, încrezatoare cum era, se facu galbena si mai sa-i vie rau. Coana Mandita alerga lânga dânsa.
— „Cauta-ti de treaba copila. Costache glumeste.” Apoi se întoarse catre barbatul dumisale, care, foarte serios, rasucea între degete o tigara.
— Ei! d-apoi prea esti din cale afara. De stiam c-o sa ajungi aici, îti închideam eu gura.
— Da sa vezi duduie cum am împuscat, mai daunazi, un porc salbatic.
— Lasa coane Costache, nu mai povesti ca-mi vine rau, se jalui fata. Eu credeam ca le spui într-adins.
Cei doi boieri începura sa râda cu lacrami. Gheorghita se uita îngrijat la nevasta lui, careia cucoanele îi dadeau sa manânce zahar cu rom.
Conul Costache începu iar:
— Ageamiilor, ageamiilor! Daca le crede el Dumitrache, apoi, voi, tineretea, sa nu le credeti!
Si-si aprinse tigara.
— Mai Costache zau ca tu n-o sa îmbatrânesti niciodata, îi raspunse prietenul sau.
— Si de ce as îmbatrâni omule? Casa am, bani am, sanatos tun sunt, nevasta cazuta din cer am, de ce as îmbatrâni?
— Ia auzi-l Catinca, acuma cauta sa ma înbuneze dumnealui.
— Parca nu-l vad eu ce hram poarta? Apoi coana Catinca se întoarse catre conul Costache.
— Sireti îmi mai sunteti!
— „Ei da, ce e dreptul, ma uit eu la Dumitrache…” îi raspunse boerul.
— Ba uita-te la tine, lasa-ma pe mine, se grabi sa spue conul Dumitrache.
— Apoi sa va povestesc eu… mai adaoga conul Costache.
Dar nevasta dumisale îi lua înainte:
— Ba sa nu mai povestesti nimic. Am venit pentru o jumatate de ceas, si tu vad ca vrei sa nu ne mai culcam în asta noapte, pesemne. Hai!
Conul Costache îsi mai rasuci o tigara, o aprinse, si iesira cu totii în sala. Coana Mandita se îmbraca într-o clipa, dar hazliul boier, dupa ce-si puse blana si-si înfunda capul în caciula, de-i cuprinse toata ceafa, si obrazul pana la nas, mai ceru:
— Mai Dumitrache, n-ai tu o blana mai larga s-o îmbrac peste a mea?
— Cauta-ti de treaba coane Dumitrache, caci glumeste, spuse coana Mandita.
Dupa ce-si spusera buna seara, si îsi urara somn usor, cei doi mosafiri plecara. Coana Catinca închisese usa, si era gata sa astearna la loc, lânga prag, sulul cu lâna, ca sa nu intre frigul, când glasul conului Costache se auzi afara. Conul Dumitrache deschise iarasi usa si iesi sa vada ce-i.
— Ce e Costache!?
— Pai tot carne de lup era, îmi spune si Mandita.
— „Bata-te norocul sa te bata”, raspunse conul Dumitrache, si intra în casa.