În vremurile de demult, trăiau doi badarcini – doi oameni fără căpătâi. Unul dintre ei era bun la inimăși gospodarii ii dăruiau din belșug, iar celălalt era rău și nimeni nu-i dădea nimic.
„Asta numai fiindcă mergem tot timpul împreună”, gândi badarcinul cel rău și cugetă în sinea lui că trebuie să scape de stânjenitorul său tovarăș.
Odată, într-una din drumețiile lor, badarcinii dădură peste un cuib de vultur uriaș, în care erau trei ouă. Dintr-un ou ieși un pui de ogar, din altul o curea, iar din cel de-al treilea un pui de vultur.
Badarcinul cel rău îl îndemnă pe cel bun să se suie in cuib ca să ia cureaua și puiul de ogar. Acesta se sui în cuib, dar nu mai putu să iasă din el: pasămite, cuibul era foarte adânc. Badarcinul cel rău o porni mai departe, iar pe tovarășul său îl lăsă să moară de foame. Acesta zăcu multă vreme în cuib, pânâ ce puterile îl părăsiră aproape cu totul. Dar iată că pe neașteptate îi sosi scăparea: veni vulturița și-i aduse puiului ei un popândău gras. Cum plecă vulturița, badarcinul luă popândăul de la puiul de vultur și-l mâncă. Apoi prinse cureaua de marginea cuibului, se cățără cu ajutorul ei până sus, ieși de acolo și o porni din nou la drum.
Merse el ce merse și ajunse la un munte pe care se afla un templu părăsit de oameni. Podeaua templului era plină de murdărie lăsată de animale și de păsări. Era târziu și badarcinul se pregăti de culcare.
Abia se băgă el sub masa mare de rugăciune și se lungi să doarmă, că din toate părțile începură să se adune fiare de tot soiul.
Badarcinul se piti mai bine și ascultă ce-și vorbeau fiarele între ele.
— Tu ce-ai mâncat azi? îl întrebă tigrul pe lup.
— Un vițel. L-am înhățat la adăpătoare, la marginea orașului. Turmele hanului trec mereu pe acolo, că altă apă mai pe aproape nu au.
— Dar tu ce-ai vânat? îl întrebă tigrul pe corb.
— Nimic! croncăni corbul supărat. Dar am auzit că s-a îmbolnă¬vit prințesa. Mâine se vor face slujbe pentru însănătoșirea ei și se vor aduce jertfe. Măcar atunci o să mănânc și eu pe săturate!
— Dar tu, vulpe, cu ce te-ai desfătat? o întrebă tigrul pe vulpe.
— Cu niște măruntaie prea gustoase! se lăudă vulpea.
Fiarele începură apoi să flecărească despre fiica hanului. Lupul
ar fi vrut săștie dacă poate fi vindecată, iar tigrul se porni să-l lămurească ce trebuie să se facă pentru lecuirea ei.
— În urechea dreaptă a prințesei a intrat o pereche de păianjeni care a făcut pui. Acum sînt șaisprezece cu toții. Dacă păianjenii au să fie ademeniți să iasă din urechea prințesei, atunci ea se va înzdrăveni. Pentru asta ar trebui să se pună la clocotit o căldare cu apa, să se încălzească urechea dreaptă a prințesei la abur si să se bată într-o tobă, strigînd: „Păianjenilor, ieșiți afară!” Și ei vor ieși.
— Dar nu știi cum s-ar putea aduce apa mai aproape de târlele hanului? întrebă corbul.
— Nimic mai simplu, răspunse tigrul. Chiar în apropierea lor se află un izvor astupat cu pietre. Dacă s-ar găsi un voinic care să dea pietrele la o parte, apa ar trece drept prin oraș.
— Si unde e orașul în care trăiește acest han?
— Spre soare-apune.
Sosi dimineața și templul se goli. Badarcinul se duse la hanul cu pricina, iar acesta începu să se jeluiască de boala fiicei sale și să-l întrebe dacă nu știe vreun leac.
— Știu, cum să nu știu, răspunse badarcinul. Poruncește să mi se ridice o iurtă, să fie adus un vas cu apă, iar deasupra lui să se
atârne o tobă, și-ți voi lecui fata.
Hanul îndeplini pe dată toate dorințele badarcinului. într-o turtă nouă făcură focul și fierseră apă într-un vas. Când apa începu să clocotească, badarcinul îi porunci fiicei hanului să-și încălzească urechea dreaptă deasupra aburilor, iar el lovi în tobăși strigă:
—Ei, păianjenilor! A sosit vara. N-auziți cum tună? Ieșiți
din vizuina voastră.
Și — minunea minunilor! toți cei șaisprezece păianjeni ieșiră unul după altul din urechea prințesei, căzură în apa clocotităși se opăriră!
Din ziua aceea, prințesa începu să se însănătoșească repede, iar hanul se purta față de badarcin cu mare respect, îi dărui o iurtăși îl lăsă să trăiască la curtea sa. Odată, hanul îl chemă pe badarcin la el și-i spuse:
— Ajută-mă cu un sfat. Adăpătoarea e tare departe de noi și pe drumul către ea lupii ne sfâșie multe vite. Nu s-ar putea găsi apă pe undeva mai pe-aproape?
Badarcinul îl sfătui pe han să curețe izvorul despre care auzise vorbindu-se în templu. Slugile hanului dădură la o parte grămada de pietre uriașe care-l astupau și apa, într-un torent zgomotos, o luă drept spre oraș.
Încredințîndu-se a doua oară de înțelepciunea badarcinului, hanul își înconjură oaspetele cu și mai multe onoruri, iar când acesta se pregăti să plece în ținuturile sale de baștină, îi dărui o iurtă albă, cu toate cele trebuincioase, și multe slugi.
Și badarcinul cel bun o porni către casă. Merse el, merse și deodată zări înaintea lui, într-un nor de praf, o făptură ciudată.
Apropiindu-se mai mult, îl recunoscu pe vechiul lui tovarăș, badarcinul cel rău. Slab și zdrențăros, abia își mai târa picioarele. Badarcinul cel bun îl opri, îi dădu să mănînce și să bea și-i povesti tot ce i se întîmplase între timp.
Badarcinul cel rău se umplu de invidie cînd auzi și o rupse la fugă spre templul de pe munte. Noaptea se ascunse în el, așteptă sosirea fiarelor și se puse să le asculte.
Lupul îi spuse tigrului:
— Sunt grozav de flămînd. Spune-mi, unde aș putea găsi ceva de mâncare?
— Caută primprejur și ai să găsești, îi răspunse tigrul.
Lupul se apucă să caute, dădu peste badarcinul cel rău și-l sfîșie în bucăți.
Iar badarcinul cel bun trăi de atunci în liniște si fericire.